Despre Posibilitatea Cercetarii Experimentale a Proprietatilor Timpului (N. A. Kozyrev)

Acest articol a fost publicat de Kozyrev la o conferinta internationala (de astronomie), organizata de Academia de Stiinte Cehoslovaca, gasindu-se in volumul (cartea) "Time in Science and Philosophy", 1971, Prague, sub titlul: "On the possibility of experimental investigation of the properties of time".
In traducere proprie, il pun la dispozitia celor interesati.

CAP. I
CONSIDERATII TEORETICE

 Timpul este cel mai important si cel mai misterios fenomen din natura. Notiunea de timp este peste puterea de intelegere a imaginatiei. Nu este de mirare ca incercarile speculative de a intelege natura timpului, facute de catre filozofii antici, ai evului mediu si aceia ai timpurilor moderne ca si de catre savantii moderni, in ciuda intregii lor cunoasteri stiintifice si experiente castigate de istoria gandirii umane, nu au dus la nici un rezultat util. Probabil aceasta se datoreaza faptului ca timpul ne duce mai aproape de cele mai profunde si necunoscute proprietati ale lumii, care de-abia pot fi imaginate de catre cele mai aventuroase zboruri ale imaginatiei. Mersul triumfator al stiintei noi si al apogeului tehnic ignora, lasand la o parte, aceste proprietati ale lumii.
Intr-adevar, stiintele exacte, atunci cand iau in considerare timpul, resping existenta oricarei alte proprietati a timpului in afara celei mai simple proprietati: "durata" sau intervalul de timp ce poate fi masurat de catre un ceas. Aceasta proprietate a timpului este similara unui interval de spatiu. Teoria relativista a lui Einstein adanceste aceasta analogie prin considerarea intervalelor de timp si de spatiu ca si componente ale spatiului cvadridimensional al lui Minkowski. Numai natura pseudoeuclidiana a spatiului lui Minkowski permite sa se distinga intervalele de timp de cele de spatiu. Acest concept trateaza timpul ca pe un scalar si pe deplin pasiv. Timpul e doar un supliment al arenei spatiului in care au loc evenimentele. Datorita caracterului scalar al timpului, in ecuatiile mecanicii teoretice viitorul nu difera de trecut iar cauzele nu difera de efecte. Datorita acestui fapt, mecanica clasica se refera la o lume strict determinata (determinismul) dar fara cauzalitate. Totusi, cauzalitatea este cea mai importanta proprietate a lumii.

 In schimb, ideea cauzalitatii e una de baza in stiintele naturii. Cercetatorul naturii e convins ca intrebarea "De ce?" e legitima caci i se poate raspunde. Continutul stiintelor exacte e extrem de sarac deoarece numai intrebarea "Cum?" este justificata si se pune astfel: "Cum se ordoneaza (decurge) lantul evenimentelor?" Iata de ce stiintele exacte sunt descriptive. Descrierea lucreaza cu spatiul cvadridimensional si acesta implica posibilitatea prezicerii evenimentelor viitoare. In aceasta capacitate de prezicere consta puterea stiintelor exacte. Atractia prezicerii e asa de mare ca adesea ne face sa uitam insuficienta fundamentare a bazelor lor. Probabil datorita acestui fapt conceptia filozofica a lui Mach, dezvoltata dupa o logica stricta pe baza stiintelor exacte, a atras atentia dar nu a corespuns totusi cunostintelor noastre despre lume si experientei noastre de zi cu zi.

Apare aici o dorinta normala de a introduce principiile stiintelor naturale in stiintele exacte. Cu alte cuvinte, facem o incercare de a introduce principiile cauzalitatii si directia timpului in mecanica clasica. O astfel de mecanica poate fi denumita "cauzala" sau "nesimetrica". Intr-o astfel de mecanica va putea fi realizat un experiment care sa arate unde e cauza si unde efectul. Se poate demonstra ca in mecanica statistica exista o directie a timpului indeplinind in acest fel dorinta noastra. Intr-adevar, mecanica statistica reprezinta un pod intre stiintele naturale si mecanica teoretica. In reprezentarile statistice nesimetria in timp poate rezulta din scazuta probabilitate [de existenta] a conditiilor initiale, afectate  de interferenta cu sistemele exterioare, in a caror actiune se afla cauza [ce poseda o activitate cauzala].
Daca sistemul e izolat, atunci, in conformitate cu legea a doua a termodinamicii, entropia lui va creste si directia [corect: sensul] timpului poate fi legata de aceasta directie [sens] de variatie a  entropiei. Ca rezultat, sistemul va ajunge in starea cea mai probabila, va fi in echilibru dar apoi fluctuatiile entropiei de diverse semne [sensuri] vor avea loc cu o frecventa egala [la fel de des].

Astfel, chiar si in mecanica statistica a unui sistem izolat, aflat in stare de maxima probabilitate, nici o directie a timpului [nu poate fi determinata]. E foarte normal atunci ca in mecanica statistica, bazata pe obisnuita mecanica a punctului, directia timpului sa nu apara ca o proprietate a timpului insusi ci doar ca o proprietate de stare sistemului. Daca directia [sensul] timpului si posibilele lui proprietati sunt obiective, ele pot fi incluse intr-un sistem al mecanicii elementare a punctului [al proceselor singulare/izolate].
Generalizarea statistica a unei astfel de mecanici poate conduce la concluzia imposibilitatii obtinerii unor stari de echilibru. Intr-adevar, prin directie a timpului noi intelegem o curgere continua a timpului, care, actionand asupra sistemului material, poate impiedica tranzitia lui spre starea de echilibru. Din acest punct de vedere, evenimentele pot sa se produca nu numai in timp -ca intr-o arena- ci si prin intermediul timpului.
Astfel, timpul devine un participant activ in structura lumii, indepartand pericolul mortii termice. Atunci poate fi inteleasa armonia vietii si a mortii, pe care noi o simtim ca esenta a lumii. Din cauza -fie si numai a- acestor puncte de vedere e demn de atentie si de efort de-a introduce conceptul directiei/curgerii timpului in mecanica proceselor elementare.

 Vom lua mecanica in cea mai simpla forma a ei: mecanica clasica a punctului material sau a unui sistem de puncte materiale. Cand dorim sa transpunem principiul cauzalitatii din stiintele naturii in mecanica, ne izbim brusc de dificultatea ca ideea de cauzalitate nu a fost niciodata formulata in stiintele naturale. [Aflandu-se] Intr-o continua cercetare, savantul naturalist isi urmeaza mai degraba intuitia decat niste prescriptii hotarate. Putem doar sa sustinem (afirmam) legatura stransa a cauzalitatii cu proprietatile timpului, si in special deosebirea trecutului de viitor. De aceea ne vom calauzi dupa  urmatorele postulate:

I. Timpul poseda o proprietate specifica care deosebeste cauzele de efecte si care poate fi numita directia sa sau curgerea.
Aceasta proprietate permite diferentierea trecutului de viitor.

Necesitatea acestui postulat rezida in dificultatile de dezvoltare a teoriei lui Leibniz in determinarea directiei timpului prin intermediul legaturilor de cauzalitate. Cercetarile profunde ale lui H. Reichenbach¹ si G. Whitrow² demonstreaza ca fara tautologie e imposibil de a realiza aceasta idee. Cauzalitatea ne informeaza asupra acestei directii a timpului la fel ca si despre cateva proprietati ale acestei directivitati. In acelasi timp, directivitatea nu reprezinta esenta acestui eveniment ci numai rezultatul lui.

Folosind cele mai simple proprietati ale cauzalitatii, vom incerca sa exprimam cantitativ postulatul I. Pornind de la faptul ca:
1) Cauza este mereu in afara corpului in care se produc efectele;
2) Efectul urmeaza cauzei. Pot fi formulate doua axiome:

II Cauzele si efectele sunt totdeauna despartite in spatiu.
Astfel, intre ele exista o distanta infinit mica, dar diferita de zero, ∂x>0.

III Cauzele si efectele sunt despartite in timp.
Astfel, intre aparitiile lor exista o diferenta in timp, infinit mica, ∂t>0, de sens determinat.

Axioma II e o axioma de baza a mecanicii lui Newton. Ea este inclusa in a treia lege, conform careia sub actiunea fortelor interne nu poate avea loc schimbarea cantitatii de miscare. Cu alte cuvinte, in interiorul corpului nu-si poate avea originea o forta exterioara, fara participarea altui corp. Datorita impermeabilitatii materiei, ∂x≠0. Din cauza completei reversibilitati a timpului, mecanica lui Newton nu include axioma III si in consecinta, ∂t=0.

In mecanica atomica, dimpotriva, principiul impermeabilitatii materiei isi pierde semnificatia si datorita principiului superpozitiei campurilor, se obtine bineinteles, ∂x=0. Mecanica atomica nu recunoaste totusi reversibilitatea timpului, care era o trasatura caracteristica a mecanicii lui Newton. Actiunea/influenta/ asupra sistemului cu un corp-instrument macroscopic introduce diferenta intre viitor si trecut datorita faptului ca viitorul permite o predictie pe cand trecutul nu.
Astfel, in vecinatatea experimentului ∂t≠0 desi aceasta valoare poate fi infinitezimala. In felul acesta, mecanica clasica si mecanica atomica apar in axiomatica noastra ca doua extreme. Aceasta presupunere poate fi clar demonstrata daca introducem raportul:

∂x/∂t=C₂  (1)

In lumea reala, C₂ probabil e o cantitate finita. In mecanica clasica ∂x≠0, ∂t=0 si ca urmare C₂=∞.
In mecanica atomica ∂x=0, ∂t≠0 si ca urmare C₂=0.

Sa ne oprim asupra semnificatiei simbolurilor introduse, ∂x si ∂t. In lungul lant al legaturilor cauza-efect numai aceasta legatura elementara o cercetam, aceea in care cauza creaza efectul. Conform parerii acceptate printre fizicieni, aceasta legatura este un punct spatio-temporal, nesupus vreunei analize suplimentare. Datorita axiomelor noastre de cauzalitate totusi, aceasta legatura cauza-efect trebuie sa aiba o structura, conditionata de imposibilitatea suprapunerii in spatiu-timp a cauzelor si efectelor. Conditia  nesuprapunerii [absenta superpozitiei] intr-o vecinatate apropiata o [si] notam prin simbolurile ∂x si ∂t. Ca urmare, aceste simboluri reprezinta o limita a cantitatilor infinitezimale, cu conditia ca sa nu devina niciodata zero. Aceste simboluri delimiteaza dimensiunile "punctului gol", localizat intre puncte materiale, cu care cauzele si efectele sunt legate. Calculand intervalele intregului lant cauza-efect, ele pot fi considerate egale cu zero cu o exactitate arbitrara. Daca sunt cantitati infinit mici de acelasi ordin, atunci raportul lor, C₂, poate fi o cantitate finita si (poate) exprima o proprietate fizica cantitativa a legaturii cauza-efect. Aceasta proprietate fizica e curgerea timpului formulata cantitativ prin postulatul I.

De fapt, dupa ecuatia (1), cantitatea C₂ are o dimensiune de viteza si ne da viteza trecerii de la cauza la efect. Aceasta trecere are loc prin "punctul gol" in care nu se afla nici un corp material ci doar spatiu si timp.

Ca urmare, cantitatea C₂ poate fi legata numai de proprietatile timpului si spatiului si nu si de proprietatile corpurilor [f. interesanta idee (si convenabila)]. Astfel, C₂ ar trebui sa fie o constanta universala ce poate caracteriza scurgerea timpului lumii. Pentru transformarea cauzei in efect trebuie invins "punctul gol" al spatiului. Acest punct este o genune, a carei traversare poate fi realizata numai cu ajutorul curgerii timpului. Din acest fapt rezulta  participarea activa a timpului in procesele sistemelor materiale.

In formula (1) simbolul ∂t are un sens precis. El (sensul) poate fi stabilit printr-o conditie obisnuita: viitorul minus trecutul e o cantitate pozitiva. Semnul lui ∂x este cu desavarsire arbitrar din cauza ca spatiul e izotrop si nu are o directie predominanta. Totusi, semnul lui C₂ poate fi determinat deoarece in logica putem exprima o lume cu un curs negativ al timpului, adica una de semn opus. Aceasta cauzeaza o dificultate ce pare insurmontabila la prima vedere si care tulbura toata constructia facuta anterior. Totusi, tocmai datorita acestei dificultati poate fi trasa o concluzie:
C₂ nu e o cantitate scalara, ci mai curand una pseudoscalara, adica un scalar schimband de semn la reflectarea in oglinda sau la inversarea sistemului de coordonate.

[Pasaj din var. engleza II; inexistent in var. originala] Pentru a ne convinge, sa rescriem ecuatia (1) sub forma vectoriala, intelegand prin i vectorul-unitate/versorul/ directiei rezultantei-cauzale, dupa relatia:

C₂(i∂t)= ∂x   (1a)

Daca C₂ e pseudoscalar, i∂t trebuie sa fie o valoare critica a pseudo-vectorului y [?] coliniar cu vectorul ∂x [?]. Natura pseudo-vectoriala a lui i∂t inseamna ca in planul (Y,Z), perpendicular pe axa X, apare o oarecare rotire al carei semn poate fi dat de ∂t. Asta inseamna ca cu ajutorul lui ∂t putem orienta planul perpendicular pe axa X, adica putem specifica pozitiile axelor Y si Z. [Sfarsit pasaj]  ]

De fapt din ec. (1), pentru acest caz, urmeaza ca ∂t este o valoare limita a pseudoscalarului, coliniar cu vectorul limita ∂x. Pseudoscalarul ∂t semnifica ca in planul (Y,Z), perpendicular pe axa x, are loc ceva rotatie, sensul rotatiei putand fi definit de semnul lui ∂t. Asta inseamna ca cu ajutorul lui ∂t poate fi orientat [ca rotire] planul perpendicular pe axa x, adica sa se dea pozitiile axelor Y, Z. Hai acum sa schimbam [sensul] semnul lui ∂x in ec. (1), pastrand semnul lui ∂t, adica pastrand orientarea planului (Y,Z) neschimbata. Constatam ca C₂ isi schimba semnul -dupa cum ne si asteptam- fiindca operatia noastra este echivalentul reflexiei in oglinda. Daca le schimbam semnele la ∂t si ∂x simultan, C₂, conf. formulei (1), nu isi va schimba semnul. Asa si trebuie sa fie intrucat in cazul acesta noi am facut doar o intoarcere [rotire] a sistemului de coordonate. In final, prin schimbarea numai a semnului lui ∂t obtinem iar o reflexie in oglinda a sistemului de coordonate si din cauza aceasta semnul pseudoscalarului de asemenea trebuie sa se schimbe. Aceasta demonstratie poate fi explicata prin urmatoarele simple consideratiuni:
Curgerea timpului trebuie sa fie definita in legatura cu un invariant. Numai spatiul, care este independent de proprietatile corpurilor, poate fi un astfel de invariant. Valoarea absoluta a curgerii timpului poate fi obtinuta cand diferenta absoluta intre viitor si trecut e legata de diferenta absoluta intre proprietatile spatiului. In spatiu nu sunt deosebiri intre directii dar exista o diferenta absoluta intre dreapta si stanga desi aceste sensuri sunt cu totul conventionale. In consecinta, curgerea timpului trebuie sa fie determinata de o valoare ce are semnificatia vitezei liniare de rotatie. De aici rezulta ca C₂ nu poate fi egala cu viteza luminii, C₁, care e un scalar ordinar.

Din proprietatile pseudo-scalarului curgerii timpului rezulta o teorema de baza a mecanicii cauzale:
Lumea care are un curs al timpului invers e echivalenta cu lumea noastra reflectata intr-o oglinda.

In lumea reflectata intr-o oglinda, cauzalitatea se pastreaza intacta. Astfel, evenimentele din lumea cu un curs negativ al timpului se poate desfasura cu aceeasi regularitate ca si lumea noastra. E gresit sa credem ca daca un film al lumii noastre e rulat in directie inversa am obtine o imagine a lumii cu scurgere negativa a timpului. Nu trebuie schimbat (formal) semnul intervalelor de timp. Aceasta ar transforma cauzalitatea intr-o absurditate; o astfel de lume nu poate exista. Schimband directia timpului ar trebui sa se schimbe si influentele exercitate de timp asupra sistemelor materiale. Deci lumea reflectata intr-o oglinda trebuie sa difere in proprietatile sale fizice de lumea noastra. In prezent mecanica postuleaza identitatea acestor lumi. Inainte cu putina vreme aceasta identitate a fost postulata si in mecanica statistica, atunci cand a fost exprimata ca lege a paritatii. Totusi, cercetarile asupra interactiilor slabe din procesele nucleare, facute de Lee si Yang, au condus la experiente care au aratat defectele acestei legi. Acest rezultat e cu totul normal, fata de existenta reala a directiei timpului, care este din nou confirmat de experientele directe descrise in cele ce urmeaza. Dar concluzia inversa nu poate fi trasa. Multe cercetari ale neconservarii paritatii au demonstrat [si] posibilitatea altor explicatii.

Se cuvine a considera ca experientele suplimentare din fizica cuantica vor ingusta cercul explicatiilor posibile intr-o asemenea masura incat existenta directivitatii timpului in procesele elementare sa devina in intregime clar.

Cum difera lumea de o reflexie [a sa] in oglinda e demonstrat mai ales in biologie. Morfologia plantelor si animalelor prezinta multe elemente de nesimetrie care deosebesc dreapta de stanga si independent de emisfera in care traieste organismul. Nesimetria organismelor se gaseste nu numai in morfologia lor. Nesimetria chimica a protoplasmei, descoperita de Louis Pasteur, ne arata ca nesimetria e o proprietate de baza a vietii. Nesimetria perseverenta transferata genetic prin mostenitori organismelor nu poate fi un fenomen intamplator. Nesimetria nu poate fi numai o consecinta pasiva a legilor naturale care reflecta directia timpului ci, probabil ca, gratie unei anumite nesimetrii corespunzand unei curgeri date a timpului, organismul poseda o capacitate suplimentara de viata adica organismul poate folosi aceasta pentru a-si intari procesele de viata.

Atunci, pe baza teoremei noastre fundamentale, putem conchide ca in lumea cu un curs opus al timpului inima vertebratelor ar putea fi localizata in dreapta lor, carapacele molustelor ar fi rasucite pe stanga iar in protoplasma am observa o inegalitate cantitativ inversata intre numarul moleculelor dextrogire si levogire. E posibil ca niste experiente biologice special aranjate sa poata dovedi direct ca viata utilizeaza curgerea timpului ca pe o sursa suplimentara de energie.

Acum atragem atentia asupra a inca unei imprejurari, legate de determinarea cursului timpului prin intermediul formulei (1). Fiecare (legatura) cauza-efect are o directie oarecare spatiala, al carei vector-modul [versor] il vom nota cu i. Astfel, la o legatura cauzala concreta, cursul timpului va fi reprezentat de un pseudo-scalar orientat, iC₂. Vom dovedi ca in "punctul cauza" si in "punctul efect" aceste cantitati pot fi de directii opuse. Intr-adevar, efectul e localizat in viitor fata de cauza iar cauza e localizata in trecut fata de efect. Asta inseamna ca in punctele cauza si efect ∂t trebuie sa aibe semne opuse ceea ce inseamna ca si orientarea planului perpendicular pe i trebuie sa fie de semne opuse. Atunci, cu i fixat, se schimba tipul sistemului de coordonate si [ca urmare] se schimba si semnul expresiei iC₂. Oricum, in timpul tranzitiei de la cauza la efect, i isi schimba semnul, C₂ isi pastreaza semnul, si ca urmare, iC₂ isi schimba semnul si el. Asta inseamna ca scurgerea timpului e modelata de cantitatile ±iC₂ si este un proces fizic, al carui model [modelare] poate fi rotatia relativa a unui titirez ideal oarecare [- un giroscop ideal]. Prin giroscop ideal intelegem un corp a carui masa se afla la o oarecare distanta [egala] de axa [un inel]. Giroscopul poate influenta un alt corp prin intermediul axei sale (materiale) de rotatie, prin intermediul legaturilor lui materiale cu axa aceasta, masa acestor legaturi materiale fiind neglijabila [spite subtiri]. Deci proprietatile mecanice ale unui giroscop ideal vor fi egale cu proprietatile unui punct material, avand masa giroscopului si rotatia lui. Sa presupunem ca punctul cu care interactioneaza giroscopul e localizat pe directia axei lui. Vectorul-modul al [versorul] acestei directii il notam cu j si il consideram ca fiind un vector obisnuit. Putem conveni ca, independent de tipul sistemului de coordonate, [j] sa fie pus separat in alt punct, de ex. in acea parte, de unde rotatia giroscopului pare ca iese din acel loc in sensul acelor de ceas. Rotatia observata a giroscopului poate fi descrisa de un pseudo-scalar ju, unde u este viteza liniara de rotatie. Cu aceasta descriere si cu sensul [versorului?] ales de noi, cantitatea u trebuie sa fie un pseudo-scalar pozitiv in sistemul stang de coordonate.

[ Pasaj din var. engleza II; inexistent in var. originala] Sa consideram miscarea unui punct, pe care il antreneaza axa giroscopului, de pe pozitia unui punct de pe obada lui. Deoarece distanta acestui punct [fata de] planul obadei e arbitrar de mica, viteza sa, calculata [practic] pentru pozitia jantei fata de axa, ca raza si perioada de rotatie, ne va da aceeasi valoare pentru u. Putem desena pe o foaie de hartie miscarea punctelor obezilor fata de centru si a centrului fata de de pozitia punctelor obezilor. Miscarea obtinuta va fi in aceeasi directie daca privim hartia din aceeasi parte: adica de deasupra. Totusi, infinit de mica manifestare a unui punct stationar de pe planul obadei ne obliga sa examinam rotatia si din alta pozitie, respectiv sa privim de sub hartie. Obtinem o rotatie in sens opus, si va trebui sa comparam cu giroscopul aproximativul pseudo-scalar, respectiv ju. [?]
[Sfarsit pasaj] ]

De pe pozitiile punctelor obezilor giroscopului, viteza liniara a punctului care e antrenat de axa giroscopului va fi egala cu -u. Rotatia acestui punct va avea loc tot in directia anterioara si, in consecinta, j isi va pastra semnul sau. Astfel, cu giroscopul trebuie sa comparam/ pseudo-scalarul orientat -ju . Aceasta inseamna ca scurgerea timpului, fiind definita de cantitatile ±iC₂, realmente se aseamana [potriveste] unei miscari relative, miscare determinata/definita de cantitatile ±ju, de aceeasi natura. Fireste, aceasta analogie formala nu explica pe de-a-ntregul natura curgerii timpului. Dar analogia deschide o cale remarcabila de cercetare experimentala a proprietatilor timpului. Intr-adevar, daca intr-o legatura cauzala e introdus un corp in rotatie, atunci e de asteptat [sa se produca] adunarea/compunerea cantitatilor ±iC₂ si ±ju, pentru ca o asemenea operatie este matematic autorizata.

Cu alte cuvinte, trebuie sa ne asteptam ca intr-un sistem cu miscare de rotatie, cursul timpului sa se schimbe si in loc de ±iC₂ sa devina egal cu ±(iC₂+ ju). Acum vom incerca sa clarificam ce schimbari pot avea loc intr-un sistem mecanic. In acest scop e necesar sa precizam conceptele de cauza si efect din mecanica.

Fortele sunt cauzele ce modifica pozitia reciproca a corpurilor si a cantitatii lor de miscare. Schimbarea pozitiei corpurilor poate duce la aparitia unor forte noi, si, conf. principiului lui D'Alembert, variatia cantitatii de miscare [a momentului, in vers. engl.] in unitatea de timp, luata cu semn opus, poate fi considerata ca o forta de inertie. In consecinta, in mecanica fortele sunt cauze si (pot fi toate) posibile efecte. Totusi, intr-o miscare a corpului (1) sub actiunea unei forte F, forta de inertie -dp₁/dt nu este efectul. Ambele aceste forte isi au originea intr-un acelasi punct. Urmeaza ca datorita acestui fapt, conf. cu axioma II, acolo nu pot fi nici un fel de legaturi cauza-efect intre cele doua forte si ele [fortele?] sunt notiuni identice. Prin urmare, asa cum a fost stabilit de Kirchoff in mecanica sa, forta de inertie poate fi folosita in definirea fortei F. Forta F aplicata punctului (1) poate provoca un efect numai in punctul urmator, (2). Aceasta forta-efect o vom exprima ca actiunea  Φ_o a unui punct asupra altuia:

Φ_o= F- dp₁/dt= dp₂/dt  (2)

Iar pentru primul punct ea e forta pierduta [a lui D'Alembert]:

dp₁/dt= F- dp₂/dt

In conf. cu aceste expresii putem considera ca in intervalul de timp dt punctul (1) pierde [momentul] impulsul dp₂, care este [apoi] transferat punctului (2). In cazul ca este o legatura de cauzalitate intre punctul (1) si (2), ∂t≠0, si intre ele va exista si o diferenta corespunzatoare, ∂p₂≠0. Cand cauza e localizata in punctul (1), transferul dp₂ din punctul (1) in (2) corespunde unei cresteri de timp. In consecinta:

∂p₂/∂t= dp₂/dt= Φ_o  (3)

Vom nota cu i versorul actiunii Φ_o. Atunci, conf. formulei (3):

Φ_o= i│Φ_o│= i│∂p₂│/∂t = i│∂p₂/∂x│*│∂x│/∂t

Cantitatea │∂x│/∂t (conf. formulei (1)) poate fi inlocuita cu C₂ daca e folosit un sistem de coordonate in care C₂ e pozitiv. Potrivit acestei conditii,

Φ_o= iC₂│∂p₂/∂x│  (4)

Coeficientul iC₂ e o cantitate independenta de curgerea timpului, cu alte cuvinte, o forta invariant. Fireste, la orice curs al timpului nu numai intervalele de spatiu ci si intervalele de timp trebuie masurate cu o scara [?] invariabila. Prin urmare viteza si -in consecinta- [momentul] impulsul nu trebuie sa depinda de curgerea timpului. Asa cum a fost dovedit mai sus, daca in punctul (2) exista o  scurgere a timpului iC₂, atunci neaparat trebuie sa fie in punctul (1) o curgere a timpului -iC₂. Asta inseamna ca actionand asupra punctului (2) trebuie sa apara si o reactiune, sau forta de reactiune R_o in punctul (1):

Ro= -iC₂│∂p₂/∂x│  (5)

In acest fel, legea a treia a lui Newton este un efect direct (o consecinta) a proprietatilor de cauzalitate si a curgerii timpului. Actiunea si reactiunea sunt doua parti ale ale unuia si aceluiasi fenomen si intre ele nu poate sa exista un decalaj de timp. Ca urmare, principiul conservarii impulsului [momentului] e una dintre cele mai importante legi ale Naturii.

Sa presupunem acum ca scurgerea timpului a variat si in loc de ±iC₂ a devenit egal cu ±(iC₂+ ju). Atunci, conf. formulelor (4) si (5), trebuie sa aiba loc urmatoarea transformare de forte:

Φ= (iC₂+ ju)*│∂p₂/∂x│;
R= -(iC₂+ ju)*│∂p₂/∂x│

Se obtin urmatoarele forte suplimentare:

ΔΦ= Φ- Φ_o = +ju│Φ_o│/C₂  (6')
ΔR= R- R_o= -ju│Φ_o│/C₂  (6'')

 Deci, intr-o legatura cauzala cu un giroscop rotitor ne putem astepta la aparitia de forte suplimentare (6), care sa actioneze [in jos? din varf] de-a lungul axei de rotatie a giroscopului. Experientele  corespunzatoare, pe care le vom descrie in detaliu in partea a doua a acestei comunicari, arata ca intr-adevar la rotire apar forte actionand de-a lungul axei si depinzand de sensul rotirii. Valorile masurate ale fortelor suplimentare ne permit sa determinam, folosind formulele (6), valoarea curgerii timpului C₂, nu numai ca valoare [absoluta], ci si ca semn, adica [ne permit] sa aratam [si] felul sistemului de coordonate in care C₂ e pozitiv. S-a aratat ca scurgerea timpului in lumea noastra e pozitiva in sistemul de coordonate stang, de unde apare posibilitatea deosebirii obiective a stangii si a dreptei: sistemul stang de coordonate se numeste acel sistem in care cursul timpului e pozitiv iar sistemul drept de coordonate e acela in care [cursul] acesta e negativ. In acest fel curgerea timpului, legand toate corpurile lumii, [si corpuri] chiar izolate total, joaca rolul unui pod material, despre a carui necesitate pentru coordonarea conceptelor de stanga si dreapta a fost de altfel expus de Gauss³.

 Aparitia fortelor suplimentare poate fi imaginata intuitiv in felul urmator: timpul curge [intra] in sistem de la cauza la efect; rotirea altereaza posibilitatea acestei curgeri [inspre inauntru] si ca rezultat curgerea timpului poate cauza presiuni suplimentare in sistem. Aceste presiuni modifica energia potentiala asoluta [intreaga?] a sistemului. Aceste alterari sunt cauzate de curgerea timpului. Devine evident ca timpul poseda energie si deoarece fortele suplimentare sunt egale si de sens contrar, [momentul total] impulsul sistemului nu se schimba.  Inseamna ca timpul nu are moment desi poseda energie.

In mecanica newtoniana, C₂= ∞. Fortele suplimentare, conf. (6), dispar dupa cum si trebuie sa fie in aceasta mecanica. E normal deoarece nu poate fi schimbata curgerea infinita a timpului. Prin urmare, timpul apare ca [o stanca] un destin purtator al unei forte fara rival. Timpul real are totusi un curs finit, care poate fi influentat, in principiu timpul poate fi reversibil. Cum sa stapanesti aceste efecte va fi aratat de experientele de cercetare ale proprietatilor timpului.

 In mecanica atomica, C₂= 0. Formulele (6), obtinute printr-un anume rafinament din principiie mecanicii lui Newton, sunt aproximative si nu dau tranzitia limita pentru C₂= 0. Ele arata numai ca in acest caz efectele aditionale, netratate de mecanica lui Newton, vor juca rolul principal. Cauzalitatea devine cu totul confuza si efectele naturale nu pot fi explicate decat folosind statistica.

Mecanica lui Newton corespunde unei lumi cu legaturi de cauzalitate infinit de puternice iar mecanica atomica reprezinta un alt caz limita al lumii cu legaturi de cauzalitate infinit de slabe. Formulele (6) arata ca mecanica acesta, care corespunde principiilor de cauzalitate ale stiintelor naturale, trebuie dezvoltata din punctul de vedere al mecancii Newton, si nu din acela al mecanicii atomice. Pot apare in plus cateva trasaturi caracteristice din mecanica atomica. De exemplu, ne putem astepta sa apara efecte cuantice in mecanica macroscopica.

Relatiile teoretice formulate aici servesc in special numai pentru a planifica/organiza cercetarile asupra proprietatilor timpului. Timpul reprezinta o intreaga lume de fenomene misterioase care nu pot fi explicate prin judecati logice. Proprietatile timpului trebuie sa fie elucidate treptat prin experiente fizice.

Pentru aranjarea acestor experiente e important mai intai de stiut valorile efectelor asteptate, care depind de valoarea lui C₂. Valoarea numerica a lui C₂ poate fi aflata din consideratii dimensionale.

Singura constanta universala ce poate avea sensul de pseudo-scalar e constanta lui Planck, h. Intr-adevar, aceasta constanta are dimensiunea de moment al cantitatii de miscare si el determina spinul particulelor elementare. Acum, folosind constanta lui Planck si o constanta universala scalara oarecare, trebuie sa obtinem o marime  care sa aiba dimensiunea de viteza. Se poate demonstra usor ca expresia,

C₂= αe²/h= α*350 [km/h]  (7),

este singura combinatie de acest fel. Aici "e" reprezinta sarcina unei particule elementare si α este un coeficient adimensional. Atunci, conf. formulelor (6), pentru u= 100 km/s[?? m/s, poate], fortele suplimentare vor fi de ordinul 10^-4 sau 10^-5 (petru un α considerabil) din valoarea fortelor aplicate. La o astfel de valoare a lui C₂, fortele curgerii timpului pot fi usor observate in cele mai simple experiente, ce nu au nevoie de o inalta precizie de masurare.

CAP. II
EXPERIENTE de CERCETARE a PROPRIETATILOR TIMPULUI si CONCLUZII FUNDAMENTALE

 Verificarea experimentala a consideratiilor teoretice -mai sus schitate- a inceput in timpul iernii 1950-1951. De atunci experientele au continuat ani multi sub activa participare a lui V. G. Labeish. Acum aceste experiente decurg in laboratoarele Observatorului Pulkovo cu colaborarea lui V. V. Nasonov, a carui munca a contribuit la un inalt grad de siguranta a experientelor. In timpul acestor experiente s-au adunat materiale multe si diverse, care ne-au permis sa tragem un numar de concluzii asupra proprietatilor timpului. Nu tot materialul a fost interpretat in mod izbutit si nu tot materialul este cu totul sigur. Aici vom prezenta numai acele rezultate care au fost in repetate randuri verificate si care, din punctul nostru de vedere, sunt complet sigure. Vom incerca de asemenea sa tragem concluzii din aceste rezultate.

Consideratiile teoretice arata ca experientele de cercetare a legaturilor de cauzalitate si [de] curgerea timpului trebuie facute cu corpuri de rotatie -giroscoape. Primele experiente au fost facute pentru a vedea daca principiul conservarii momentului este intotdeauna valabil, independent de starea de rotatie a corpurilor. Aceste experiente au fost facute cu ajutorul balantei. Cand giroscopul aflat in rotatie inertiala incetineste, momentul sau unghiular trebuie transferat si aceasta cauzeaza in mod necesar o rasucire in suspensii. Pentru a scoate respectivele tulburari de greutate cauzate de acest transfer, rotatia giroscopului trebuie sa ramana constanta. In acest scop s-au folosit giroscoape de aviatie a carori viteza liniara a fost intretinuta cu un curent alternativ trifazat de frecventa ~500 Hz. Cu aceeasi frecventa se roteau [si] giroscoapele. Fara a tulbura precizia cantaririi, giroscopul agatat de balanta, a fost alimentat prin intermediul a trei fire extrem de subtiri, de sarma neizolata. In scopul cantaririi, giroscopul era inchis intr-o boxa ermetica care prevenea pe de-a-ntregul efectele de turbulenta ale aerului. Precizia cantaririi era de 0,1...0,2 mg. Valoarea greutatilor, citita pe scala, a ramas neschimbata la giroscopul cu axa verticala si diferite viteze de rotatie. De ex. pornind de la parametrii unui giroscop D= 42 mm, Q= 250 gr (greutatea rotorului), putem spune ca la o viteza liniara de rotatie de 70 m/s, forta care actioneaza pe greutati ramane neschimbata la o precizie mai mare de 10^-6. Aceste experiente au fost realizate pe o cale mai complicata si interesanta teoretic.
Cutia cu giroscopul a fost agatata de o placa de otel atrasa de electromagneti. Intreg acest sistem a fost agatat in echilibru printr-o [banda] piesa de cauciuc elastic. Electromagnetii au fost alimentati prin 2 conductori foarte subtiri. Sistemul de reglare [intrerupere] a curentului a fost asezat separat de balanta. Cand circuitul era deschis [intrerupt], cutia cu giroscopul cadea pana la limitatorul montat pe electromagneti. Amplitudinea acestor caderi, pana la urmatoarele ridicari, putea atinge 2 mm. Cantarirea s-a facut in diferite directii de suspendare si la diferite viteze de rotatie, la diferite amplitudini si frecvente de oscilatie, de la unitati pana la sute de herti. Pentru giroscopul in rotatie, ca si pentru unul stand, citirea [greutatilor] a ramas neschimbata.

Se poate conchide ca experientele descrise confirma in mod rezonabil concluziile teoretice ale conservarii momentului in mecanica cauzala.

Experientele anterioare, in ciuda interesului lor, nu au produs nici un nou efect capabil sa confirme rolul cauzalitatii in mecanica. Totusi s-a observat ca in timpul transferarii vibratiilor de la giroscop la piciorul balantei putea sa aiba loc o variatie a valorii [greutatii cantarite] , care depindea pe rand de viteza si directia de rotatie a giroscopului. Cand incep sa vibreze balantele insesi, boxa cu giroscopul nu mai ramane un sistem inchis perfect. Balanta isi poate pierde echilibrul daca actiunea aditionala a giroscopului, provenind din rotatie, e transferata de la giroscop la balanta.
Aceste observatii au initiat o serie de experiente cu giroscopul vibrator.

In prima varianta vibratiile au fost produse din energia rotorului, datorita bataii rotorului in lagarele, cauzata de jocul din lagare. Cu siguranta vibratiile impiedica o cantarire exacta. In consecinta s-au  abandonat balantele de precizie, de tipul balantelor analitice, in favoarea celor tehnice, [al caror brat sta pe muchia unei prisme] cu contact minim al muchiei pe suprafata de sprijin [care suprafata are la randu-i forma de santulet in V]. Cu toata aceasta schimbare, s-a pastrat constanta o precizie de 1 mg in masuratori diferentiale [duble?]. Lagarul prismatic e convenabil pentru ca permite o cantarire a giroscopului in rotatie inertiala. Atarnand de un suport rigid [de o ţâţână], giroscopul poate transmite vibratiile sale prin bratul balantei la prisma [pe care sta intreg bratul balantei]. La unele genuri de vibratii, de-abia perceptibile, s-a observat o scadere substantiala in actiunea gioscopului asupra balantei, cand se rotea in sens invers acelor de ceas, vazut de sus. Cu o rotatie in sensul acelor de ceas, in aceleasi conditii, valoarea citirii pe scala a ramas neschimbata. Masuratorile facute cu giroscoape cu rotoare de diferite greutati, si diferite diametre, la viteze diferite, au aratat ca descresterea in greutate e conforma cu formula (6), reala, proportionala cu greutatea si cu viteza liniara de rotatie. De ex. la o rotatie a giro (D= 46 mm, Q= 90 gr, u= 25 m/s) s-a masurat o descrestere a greutatii, ΔQ= -8mg. Cu o rotatie in sensul acelor de ceas s-a obtinut ΔQ= 0. Cu axa giro. asezata orizontal, in orice azimut, valoarea medie a descresterii de greutate a fost ΔQ= -4mg. Din acest fapt poate fi trasa concluzia ca orice corp vibrand, aflat in conditiile acestor experiente, trebuie sa indice o descrestere de greutate. O cercetare suplimentara a aratat ca acest efect se datoreaza rotatiei Pamantului si-l vom dicuta in detaliu mai incolo. Acum, singurul fapt important pentru noi este ca in timpul vibratiei s-a creat o noua citire de zero, fata de care, cu o rotatie contra acelor de ceas se obtine o reducere a greutatii, in timp ce cu o rotatie in sensul acelor de ceas obtinem o -aceeasi- crestere de greutate (ΔQ= ±4mg). Astfel, formulele (6) sunt complet dovedite de aceste experiente. Din datele prezentate rezulta ca C₂= 550 km/s. In concordanta cu conditia asta vectorul j e indreptat in acel sens din[spre] care rotatia e vazuta [clockwise] invers trigonometric. Inseamna ca la rotirea giro in sens direct trigonometric el (j) e indreptat in jos. Cu o asemenea rotatie, giroscopul descreste in greutate ceea ce inseamna ca efectul sau aditional pe suportul greutatilor [de masura?] este indreptat in jos: adica conform cu versorul j. Se va intampla asa daca u si C₂ au acelasi semn. Din conditia noastra referitoare la directia vectorului-modul j, pseudo-scalarul u e pozitiv intr-un sistem stang de coordonate. [Zona neclara din pdv semne algebrice; poate din cauza ca giro e pe un brat si greutatile de cantar pe celalalt brat al balantei] Datorita acestui fapt si curgerea timpului in lumea noastra e pozitiva intr-un sistem stang de coordonate. In consecinta, vom folosi sistemul stang de coordonate in viitoarele consideratii. Multimea experientelor facute anterior ne-au permis sa aflam valoarea precisa a lui C₂:
C₂= +700±50 km/s  (8], in sistemul stang de coordonate.

Aceasta valoare face -foarte probabil- legatura intre curgerea timpului si alte constante universale cu formula (7) si α= 2. Atunci constanta adimensionala a structurii fine, a lui Sommerfeld, devine pur si simplu un raport de doua viteze, C₂/C₁, fiecare din ele realizata in natura.

Experientele pe balante cu giroscoape in vibratie mai dau si un rezultat, principial nou. Se pare ca fortele suplimentare de actiune si reactiune (efect si contraefect) pot fi localizate in puncte diferite ale sistemului: pe [piedestalul balantei?] suportul greutatilor si pe giroscop. S-a obtinut o pereche de forte care rotesc bratul balantei. Deci timpul poseda nu numai energie ci si un moment cinetic ce poate fi transferat sistemului.

Rezultatele obtinute cu balanta pot fi verificate principial cu un pendul al carui corp este un giroscop vibrator avand axa orizontala, atarnat de un fir subtire, lung. Ca si in experientele cu balanta, cand giroscopul se roteste [cu viteza] constant nu se intampla nimic si firul nu se abate de la verticala. Totusi, daca vibratia giroscopului [in lagare] are un anumit caracter, firul deviaza de la verticala intotdeauna cu aceeasi valoare (u fiind dat) si in special in acel sens din care giroscopul e vazut rotindu-se in sens direct trigonometric [stang]. Cu o lungime de fir l= 2m si u= 25m/s, devierea de la verticala e de 0,07 mm care produce -ca raport intre forta orizontala si greutate- valoarea 3,5x10^-5, apropiindu-se suficient de rezultatele cantaririlor.

Un dezavantaj major al experientelor descrise e imposibilitatea unui control simplu asupra regimului vibratiilor. Astfel, sunt de dorit teste in care vibratiile sa nu fie produse de rotor ci de catre partile nemiscate ale sistemului.

In balanta, reazemul balansierului [cumpenei] a fost prins cu un carlig special, care carlig era legat de o tabla metalica lunga printr-un cablu flexibil. Un capat al acestei lamele sedea pe un rulment (montat excentric pe axul unui motor electric), facand contact cu rulmentul prin intermediul unui cauciuc. Celalalt capat al lamelei era sustinut de catre o axa orizontala. Variind viteza motorului si a pozitiei cablului de legatura in lungul lamelei, s-au putut obtine oscilatii armonice la reazemul balansierului de orice frecventa si amplitudine. Niste ghidaje, folosite la ridicarea reazemului balansierului [prizmei] pe timpul cand nu se faceau cantariri, nu permiteau oscilatia orizontala. Pentru suspensia giroscopului a fost necesar sa se gaseasca conditiile optime prin care vibratia era transmisa la rotor si, in acelasi timp, acest capat al balansierului [bratului] sa ramana cvasi-liber fata de celalalt capat, de care [cotra]greutatea era rigid prinsa. In astfel de conditii bratul poate vibra liber rotindu-se in jurul capatului sau "fixat" de catre [contra]greutatea din carlig. Oscilatiile de acest fel au fost obtinute prin atarnarea giroscopului de un fir de otel, lung de 1-1,5 m si 0,15 mm diametru. La acest aranjament s-a observat o variatie a greutatii giroscopului pe cand acesta se rotea in jurul axei sale verticale.

Remarcabil a fost ca fata de precedentele teste, efectul s-a dovedit a fi de sens contrar. Rotind in sens direct trigonometric [stang] giroscopul, s-a inregistrat o crestere substantiala, in loc de scadere. Asta inseamna ca in acest caz o forta suplimentara actioneaza asupra giroscopului, orientata in sensul [directia e o dreapta, sensul e o sageata] din care rotatia apare [ca iese] in sensul acelor de ceas [drept tigonometric]. Acest rezultat arata ca (,) cauzalitatea din sistem si curgerea timpului au introdus o vibratie [nu vibratia pe ele?] si astfel, sursa vibratiei marcheaza pozitia cauzei. In aceste teste sursa vibratiilor este partea imobila [a balantei], pe cand in modelul initial de teste sursa vibratiilor era rotorul. Schimband [intre ele] locurile cauzei si efectului si directia rotirii se schimba odata cu ele, adica sensul versorului j. De aici, conform formulei (6), isi are originea o schimbare de semn a fortelor aditionale. In mecanica obisnuita fortele nu depind niciodata de "cine e" sursa de vibratii si nici de "cine e" efectul. In mecanica cauzala, observand directiile fortelor suplimentare (aditionale), se poate stabili imediat unde se afla cauza vibratiilor. Remarcabil este faptul ca e perfect posibila o experienta pur mecanica ce poate deosebi cauza de efect.

Experientele cu pendulul au dat acelasi rezultat. Facand sa vibreze punctul de agatare, giroscopul atarnat de un fir subtire a deviat inspre partea din care rotatia e [vazuta] invers trigonometric. Vibratia punctului de agatare a fost produsa cu un releu electromagnetic. De placa de otel a unui releu, instalata orizontal, am sudat o vergea metalica elastica de care era prins firul pendulului. Datorita vergelei oscilatiile au devenit mai armonioase. Pozitia releului era controlata astfel ca punctul de agatare sa nu se deplaseze [si] pe orizontala.

Pentru control s-a dat drumul la curent continuu si electromagnetul a atras placa si a ridicat punctul de agatare. Pozitia firului [capatul de jos al pendulului] era observata printr-un tub de laborator gradat din 0,14 in 0,14 mm. Estimand cu ochiul liber subdiviziunile acestei diviziuni [de 0,14] a fost posibil, dupa masuratori repetate, sa se obtina rezultate cu o precizie de 0,01 mm. Cu pendulul de l= 3,3 m lungime si cu o viteza de rotatie u= 40 m/s, devierea giroscopului a fost Δl= 0,12 mm. Pentru a gasi valoarea fortei aditionale ΔQ, relativa la greutatea unui rotor (Q= 250 gr), e necesar sa introducem o corectie pentru greutatea giroscopului montat, a = 150 gr [1,5 in alta sursa], adica sa multiplicam Δl/l cu (Q+ a)/Q. De aici rezulta aceeasi valoare a lui C₂ ca cea gasita mai sus (8]. In aceste experiente s-a vadit/dovedit ca pentru a obtine devierea firului trebuie ridicat (cumva, putin?) acel capat al axului giroscopului, [capat] din care rotatia se vede in sensul acelor de ceas. Prin urmare, pe aceasta directie [sens] trebuie sa existe unele proiectii ale fortei care sa impinga giroscopul in sus in timpul vibratiilor. De fapt devierea s-a obtinut totusi mai usor cand are loc o rezonanta parametrica intre fir si oscilatiile, al caror plan trece prin axa giroscopului. Evident ca existenta fortelor actionand in directia ju amplifica convergenta lui ju cu cursul timpului si usureaza transformarea lui ±iC₂ in ±(iC₂+ ju). E necesar sa mai semnalam ca axa giroscopului trebuie asezata in planul primei verticale. La asezarea perpendiculara a axei, adica in planul meridian, apare o deviere [o confuzie] suplimentara. Aceasta deviere e cauzata -din cate se vede- de fortele provocate de rotatia Pamantului, de care am mai vorbit deja, descriind primele experiente cu vibratii pe balanta. Acum vom incerca sa explicam natura acestor forte.

Sa notam cu "u" viteza liniara de rotatie a punctului aflat pe suprafata Pamantului. Acest punct se afla in interactiune gravitationala cu toate celelalte puncte ale sferei pamantesti. Actiunea lor e egala cu aceea a masei intregului Pamant aflata la o viteza medie ū, a carei valoare se intinde de la zero la u la ecuator. Prin urmare, in prezenta unei relatii cauzale, pot sa apara forte suplimentare, indreptate in lungul axei Pamantului, similare fortelor care actioneaza asupra giroscopului cand el se invarte cu o viteza (u-ū) fata de suport. Astfel, daca fenomenele cosmice pricinuitoare ale vietii pe Pamant sunt asociate cu straturile exterioare [ale Pam.], aceste forte ar trebui sa actioneze pe suprafata in sensul din care rotatia pare (ca se petrece) in sens direct trigonometric, adica spre nord. In acest caz, la suprafata Pamantului trebuie sa actioneze urmatoarele forte ale curgerii timpului:
ΔQ= -j(u-ū)│Q│/C₂  (9)
Unde, j e versorul rotatiei Pamantului, indreptat spre sud si Q e actiunea greutatii asupra suportului. Asupra partilor interne ale Pamantului actioneaza forte de sens opus si, datorita legii conservarii momentului, centrul Pamantului nu se misca [nu deviaza]. In zonele polare u< ū si astfel, in ambele emisfere ΔQ va fi indreptat catre Sud. Prin urmare, in fiecare emisfera se gaseste o paralela tipica unde ΔQ= 0. Sub actiunea unor astfel de forte, Pamantul va primi forma de cardioida extinsa spre sud. Unul din parametrii caracteristici ai cardioidei este coeficientul de asimetrie, η:
η= (b_S- b_N)/2/a   (10)
Unde "a" e semiaxa mare, b_S si b_N - distantele de la poli la planul ecuatorial.

La Jupiter si Saturn viteza lor ecuatoriala, u, e de aproximativ 10 km/s. In consecinta, la aceste planete cu rotatie rapida, coeficientul η poate fi foarte mare si, conf. expresiilor (8] si (9), potand atinge valori de cateva unitati de ordinul al treilea. Masuratori atente ale fotografiilor lui Jupiter, facute de autor si D. O. Mokhnach⁴, au aratat ca emisfera de sud a lui Jupiter e mai convexa si ca:
η= +3x10^-3 ±0,6x10^-3
Un rezultat analog, dar mai putin precis, a fost obtinut si pentru Saturn si anume:
η= 7x10^-3 ±3x10^-3

Variatiile fortelor de greutate (gravitatie) pe suprafata Pamantului si miscarile satelitilor artificiali ai Pamantului arata o diferenta intre acceleratiile gravitationale din emisfera de nord si de sud:
Δg= g_N- g_S> 0 ;
Δg/g= 3x10^-5
Pentru o planeta omogena, cu o emisfera sudica convexa, asa si trebuie sa fie deoarece punctele convexitatii sunt mai departe de centrul de gravitatie. Coeficientul η trebuie sa fie de ordinul Δg/g. E nevoie sa evidentiem ca concluzia noastra e in contradictie cu interpretarea general acceptata a datelor de mai sus prezentate, asupra acceleratiei gravitationale. Esenta aceastei diferente consta in faptul ca daca nu se ia in considerare forta curgerii timpului, cresterea gravitatiei in emisfera de Nord nu poate fi explicata decat prin prezenta acolo a unor roci mai dense. In acest caz suprafata de nivel, de o aceeasi valoare, ar trebui deplasata suplimentar (si mai mult). Identificand aceasta suprafata de nivel cu suprafata Pamantului nu mai ramane decat sa deducem ca emisfera nordica a Pamantului e mai extinsa. Totusi, coeficientul η, obtinut mai inainte pentru Jupiter si Saturn, e impotriva acestei interpretari care contine in sine si o presupunere contradictorie: o distributie dezechilibrata de materie in interiorul Pamantului.

Coeficientul [semnul] de forma obtinut pentru asimetria de forma a planetelor conduce la concluzia paradoxala: cauza efectelor fizice ce au loc in interiorul corpurilor ceresti se afla in straturile lor periferice[!]. Totusi, e posibil [si] acest rezultat daca, de exemplu, energetica planetei e determinata de comprimarea ei. Din aceste lucrari, asupra compozitiei stelelor⁵, autorul ajunge la concluzia ca energetica stelelor e f. asemanatoare cu energetica de racire si comprimare a corpurilor (corpuri aflate in stare de racire si comprimare). Insuficienta cunoastere a esentei legaturilor cauzale nu permite o examinare mai profunda a acestei probleme. In acelasi timp, suntem obligati sa insistam asupra concluziilor obtinute prin compararea asimetriei planetelor cu fortele ce actioneaza asupra unui giroscop.

Directia unui fir cu plumb la suprafata Pamantului e determinata de actiunea compusa a fortelor de greutate, a fortelor centrifuge si a fortelor curgerii timpului ΔQ, care, actioneaza spre nord la latitudinile noastre. La caderea libera actiunea asupra suportului dispare (Q= 0) si de aceea, ΔQ= 0. Prin urmare, corpurile in cadere libera ar trebui sa devieze catre sud de la directia firului cu plumb cu valoarea Δl_S:
Δl_S= -ΔQ_N*l/Q  (11)
Unde, "l" este inaltimea de cadere a corpului, ΔQ_N e componenta orizontala a fortelor curgerii timpului pentru latitudini medii [temperate]. Cu un secol sau doua in urma, aceasta problema, a deflectiei spre sud a corpurilor in cadere, a atras in mod deosebit atentia cercetatorilor. Cele dintai experiente facute de Hook in ianuarie 1680, la initiativa lui Newton pentru dovedirea devierii (corpurilor in cadere) catre est, l-au condus pe Hook la convingerea devierii corpurilor in cadere libera nu numai spre est ci si spre sud. Aceste experiente au fost repetate de mai multe ori dand de aceeasi data acelasi rezultat. Determinari mai bune au fost facute de inginerul Reich⁶ in minele din Freiburg. Pentru l= 158 m s-a obtinut o deviere Δl_S= 4,4 mm spre sud si Δl_est= 28,4 mm spre est, care deviere coincide cu teoria. Bazandu-ne pe formula (11) din aceste determinari rezulta ca:
ΔQ_N/Q= 2,8x10-5 la φ= 48^o  (12)
[Eposibil ca in formula (12) sa fie o eroare de tipar in varianta orig, ruseasca; in var. engleza apare ΔQ_S]
Aceasta se potriveste bine cu reprezentarile noastre estimative asupra asimetriei formei Pamantului. Experientele de cercetare a devierii caderii corpurilor de la directia firului cu plumb sunt f. complicate si laborioase si si-au pierdut complet atractivitatea dupa ce Hagen⁷, la Vatican, folosind masina Atwood, a gasit ca devierea spre est este complect compatibila cu teoria si nu a gasit (nici o) alta deviere spre sud. Pe masina lui Atwood, din cauza tensiunii din fir, devierea spre est e doar de doua ori mai mica. Devierea spre sud, la o acceleratie de (1/25)*g (cat a fost la Hagen) trebuie sa fie de 25 ori mai mica conf. formulelor (9) si (11). Prin urmare, experimentele lui Hagen nu resping in nici un caz devierea spre sud la caderea libera.

Sa revenim la efectele provocate de vibratiile unui corp greu la suprafata Pamantului. Legatura cauza-efect din interiorul Pamantului produce la suprafata o curgere a timpului de ±[iC₂- j(u- ū)], in locul obisnuitului ±iC₂. Prin urmare corpul de la suprafata Pamantului, care e legat de o cauza, va fi afectat de o forta suplimentara ΔQ, indreptata spre nord de-a lungul axei Pamantului si calculabila cu (9). In locul in care e localizat efectul, trebuie sa actioneze forta de sens opus, adica spre sud. Asta inseamna ca un corp greu care vibreaza trebuie sa scada in greutate. Si reciproc, cand sursa vibratiilor e conectata la suport, corpul trebuie sa creasca in greutate. La un pendul, pe timpul vibratiei punctului sau de suspensie, ar trebui sa se observe o deviere spre sud. Aceste fenomene au deschis o remarcabila posibilitate: nu numai de a masura distributia fortelor curgerii timpului la suprafata Pamantului ci si de a cerceta legaturile de cauzalitate si proprietatile timpului in mod cel mai simplu, pe corpuri obisnuite, fara experiente dificile cu giroscoape.

Testele de cercetare a fortelor suplimentare ce provin din rotatia Pamantului au in plus avantajul ca vibratiile punctului de sprijin nu pot atinge corpul insusi. Atenuarea vibratiilor e chiar necesara pentru a evidentia mai bine diferenta intre pozitiile cauzei si efectului. Prin urmare, pe balanta e suficient sa agati corpul de un elastic scurt, care asigura o functionare lina a balantei (cantariri netulburate de vibratii) in timpul vibrarii. Pentru pendul trebuie folosit un fir subtire de kapron. In rest, cu testele se procedeaza la fel ca la giroscop.

La balanta, prin vibrarea reazemului [suportului] balansierului, intr-adevar are loc o crestere in greutate a (sarcinii) greutatii atarnate de elastic. [Fig. 1.?] Prin multe experiente s-a dovedit ca cresterea in greutate a greutatii [-etalon?], adica componenta verticala a fortei ΔQ_z e proportionala cu greutatea corpului, Q. Pentru Pulkovo:
ΔQ_z/Q= 2,8x10^-5
Componentele orizontale, ΔQ_S, au fost determinate din devierea pendulului de diferite lungimi  (de la 2 m la 11 m) cu punct de agatare in stare de vibratie. In timpul acestor vibratii ale pendulelor, ele deviau spre sud in corespondenta cu cresterea incarcarii pe balanta. De ex., cu l= 3,2 m s-a gasit Δl_S= 0,052 mm. De aici,
ΔQ_S/Q= Δl_S/l= 1,6x10^-5,
care e in completa concordanta cu valoarea lui Reich (11), gasita pentru o latitudine mai joasa. Daca forta ΔQ e indreptata de-a lungul axei Pamantului, ar trebui sa fie indeplinita conditia:
ΔQ_Z/ΔQ_S= tgφ,
unde φ e latitudinea locului de observare. Din datele prezentate urmeaza ca tgφ= 1,75 e in deplina concordanta cu latitudinea Observatorului Pulkovo.

Teste similare s-au facut la latitudini mai mari, in orasul Kirovsk si de asemenea s-a obtinut o buna corespondenta cu latitudinea. La balante si pendule, amplitudinile vibratiilor punctului de sprijin au fost de ordinul zecimilor de mm si variatia frecventelor de ordinul a zeci de herti.

Masuratorile efectuate pe diferite latitudini de pe emisfera nordica au aratat ca realmente exista o paralela unde fortele timpului dispar: ΔQ= 0 pentru φ= 73^o05'. Extrapoland datele din aceste masuratori, putem obtine pentru pol (N) urmatoarea estimare:
ΔQ/Q= 6,5x10^-5.
Luand valoarea C₂, aceea gasita in experientele cu giroscoape (8], gasim pentru pol ū= ~45 m/s. La ecuator viteza de rotatie a Pamntului e de 10 ori mai mare. Prin urmare, valoarea obtinuta pentru ū poate parea mai mica decat cea asteptata. Totusi, trebuie sa luam in considerare ca in prezent nu cunoastem marimea legaturii gravitatiei cu timpul (legatura dintre gravitatie si timp?), necesara pentru un calcul precis al lui ū. Luand in considerare marea diferenta intre rotirea cinematica a unui giroscop de laborator si sfera Pamant, putem spune ca rezultatele in ambele cazuri se afla intr-o f. buna concordanta.

Pe balanta s-a facut verificarea de semn prezisa, cand greutatea insasi a fost sursa de vibratie. In acest scop sub bratul ce suporta placa (in zona de montaj de sub bratul balantei) s-a introdus o foaie de cauciuc si in loc de sarcinii de pe cauciuc s-a agatat rigid [fara joc] un motor electric cu excentric ce ridica si cobora o greutate. La acest gen de vibratii, intreaga cinematica balansierului balantei ramanea ca inainte, neschimbata. Totodata, avea loc o usurare, si nu o crestere de greutate, a sistemului suspendat pe capatul osciland al bratului. Acest rezultat exclude pe de-a-ntregul o explicatie clasica a efectelor observate, subliniind f. bine rolul cauzalitatii.

In experientele cu vibratii pe balanta, variatia greutatii corpului,  ΔQ_Z, se produce in salturi, incepand cu o oarecare/anumita energie de vibratie. La o crestere suplimentara a frecventei de vibratie , variatia de greutate ΔQ_Z, ramane constanta la inceput si apoi creste printr-un salt de aceeasi valoare. In acest fel s-a gasit ca in afara pasului de baza ΔQ_Z, la oscilatii pur sinusoidale [armonice], putem gasi [si] o serie de valori cuantificate: ΔQ/2, ΔQ, 2ΔQ, 3ΔQ ..., variind continuu frecventa. Din observatii rezulta ca energia de vibratie la inceputul fiecarui pas formeaza evident aceeasi serie. Cu alte cuvinte, pentru a obtine multiplii de pas, frecventele vibratiilor ar trebui sa creasca cu (sa fie) 2^1/2, 3^1/2, etc. Impresia dobandita e ca balanta cu pas excitat se comporta ca o balanta fara vibratii: furnizarea aceleiasi energii de vibratie provoaca aparitia aceleiasi trepte ΔQ_Z. Totusi, explicatia reala a acestui efect nu am gasit-o inca. Aparitia jumatatii de numar cuantificat ramane in intregime neexplicat. Aceste efecte cuantificate au fost observate si in experientele cu pendule. S-a constatat mai apoi ca cuantificarea efectelor s-a obtinut aproape in toate experientele. Trebuie semnalat ca s-a observat un alt fenomen interesant pe toate balantele care e departe de a fi explicat: energia vibratiei necesara pentru a excita pasul depinde de azimutul balansierului balantei. Energia e minima cand sarcina de pe cauciuc e situata la sud de lagarul balantei si maxima cand e situata la nord [de reazemul balansierului].

Lucrarea lui Kozyrev are o buna "tinuta" stiintifica, fara a exagera insa. Formulele (putine) pe care le-a promovat in lucrare au in spatele lor o munca asidua de verificare si, cu toate interpretarile inerente din aceasta munca, se "vede" permanenta preocupare de a tine interpretarea aproape de experimente si de rezultatele lor.
Poate ca lungimea lucrarii e destul de mare pentru o singura postare si chiar pentru doua postari insa continutul deosebit de bun al lucrarii ne poate face sa trecem peste consideratiile de forma si prezentare.

Extrem de interesant este fenomenul inregistrat al cuantelor de energie, cuantelor de actiune, de pe parcursul majoritatii experimentelor desfasurate (daca nu chiar la toate) si care fac legatura cu fizica atomica si cu inventiile lui Nicolae Teslea.

[CONTINUARE CAP. II]


Experientele cu vibratii au dezavantajul ca vibratiile impiedica -in oarecare masura- corecta functionare a sistemului de masurare. Totodata, in experientele noastre vibratia e necesara doar pentru a stabili pozitiile cauzei si efectului. Prin urmare, e de dorit sa se gaseasca o alta cale de stabilire [a acestor pozitii]. De exemplu, putem trece un curent electric continuu printr-un fir metalic lung, subtire, la corpul pendulului. Curentul poate fi introdus prin punctul de agatare si trecut printr-un fir f. subtire [altul decat firul de care e agatat corpul] la corpul pendulului fara a interfera cu oscilatiile lui. Fortele Lorenz -interactiunea dintre curent si c. magnetic al Pamantului- actioneaza in prima verticala si nu pot efectua nici o deplasare meridiana de interes pentru noi. Aceste experiente au reusit. Astfel, cu un pendul de 2,8 m lungime, cu polaritate electrica negativa in punctul de suspensie, incepand cu un curent de 15 V si intensitatea 0,03 A, printr-un salt a aparut o deviere spre sud de 0,024 mm, care a ramas asa pana cand voltajul a crescut la 30 V. Acestei deviatii ii corespunde o deplasare relativa Δl/l= 0,85x10^-5, care e aproape jumate din saltul [treapta] observata la vibratii. Cu polul pozitiv [electric] la punctul de agatare s-a obtinut o deviere analoga spre nord. Prin urmare, daca n-am fi stiut nimic despre natura curentului electric, numai [si] din aceste experiente simple, puteam conchide ca miscarea sarcinilor incarcate negativ sunt cauza curentului.

S-a dovedit ca la pendul pozitiile cauzei si efectului pot fi stabilite chiar si mai simplu, prin incalzirea sau racirea punctului de suspensie. In acest scop pendulul trebuie legat de un fir metalic, bun conductor de caldura. Punctul de agatare era incalzit cu [o rezistenta] electrica. Pe timpul incalzirii [rezistentei] pana la incandescenta, pendulul a fost deviat spre sud cu o jumatate de pas [treapta, salt], adica la fel ca la experienta cu curent electric. Racind punctul de suspensie cu gheata uscata s-a obtinut o deviere catre nord. Devierea spre sud poate fi obtinuta si prin racirea corpului pendulului, de ex., prin asezarea in interiorul [corpu]lui a unui vas cu gheata uscata. In astfel de experiente numai in conditii favorabile s-a obtinut intregul efect de deviere. E clar ca vibratia poseda un avantaj esential. Este foarte probabil ca nu numai disiparea de energie mecanica este semnificativa in timpul vibratiilor. Probabil fortele de vibratie directionate de-a lungul lui ju mediaza aparitia tuturor celorlalte forte suplimentare.

(La studiul fortelor orizontale?), succesul testelor cu incalzire au favorizat trecerea de la pendulele lungi la un instrument mult mai simplu si mai precis: balanta de torsiune. S-au folosit balante de torsiune de sensibilitate optima, cu rasucire/deflectie asteptata de 5...20 grade. Am folosit bratul balansor al unei balante de farmacie de al carei maner superior am sudat o clema speciala de care a fost atasat un fir subtire de tungsten, de 35 microni diametru si 10 cm lungime. Celalalt capat a fost prins cu o clema similara de un suport fix. Pentru a preveni acumularea sarcinilor electrice si a efectelor lor electrostatice balanta a fost impamantata prin suport. Pe un capat al balansierului am suspendat o tija de metal cu un mic vas (balon) de sticla, in [prin] care tija intra [trecea]. La celalalt capat s-a agatat o [contra]greutate, de ~20 grame. Scala, divizata in grade, ne permitea sa citim unghiul de rotire al bratului balantei. Balonul de sticla a fost umplut cu zapada sau cu apa cu gheata. Astfel am produs o unda de caldura in lungul bratului balantei catre tija, si balanta -in prealabil adusa la prima verticala- s-a rotit cu acest capat spre sud. Forta orizontala ΔQ_S a fost calculata din devierea unghiulara α, folosind formula:
α= (ΔQ_S/Q)(T²- T_o²)g/4/π²/2l  (13)
Unde: T este perioada de oscilatie a balantei de torsiune; T_o - perioada oscilatiei bratului balantei, fara greutati; g - acceleratia gravitationala si 2l - lungimea bratului balantei, adica distanta intre greutatile suspendate. In aceasta ecuatie unghiul α e in radiani. De exemplu, pe balanta cu l= 90 mm, T= 132 sec, T_o= 75 sec, am inregistrat o deviere spre sud de 17,5^o. Prin urmare, din formula (12) rezulta ca ΔQ_S/Q= 1,8x10^-5, care se potriveste bine cu valoarea gasita mai sus la fortele orizontale. Valorile de jumatate si multiplii au fost observate si ele in aceste experiente cu balanta de torsiune. Intr-o varianta a acestei experiente s-a facut incalzirea tijei, cu o lampa mica cu alcool, pusa in locul balonului. Acelasi fel de arzator a fost montat, ca si contragreutate, pe celalalt capat al balansierului, in asa fel ca nu putea sa incalzeasca balansierul. Cand s-au aprins ambele arzatoare, in ambele avand loc un consum egal de alcool, in plan vertical nu a aparut vreun dezechilibru al greutatilor. [Probabil la "mers in gol", ca verificare initiala; primul arzator, probabil, nu incalzea balansierul.] In aceste experiente am obtinut invariabil un efect contrar: rasucirea spre nord a capatului cu tija.

E nevoie sa ne indreptam spre o concluzie importanta, rezultata din totalitatea fenomenelor observate. Cand se actioneaza asupra suportului, actiunea poate sa nu atinga corpul [cantarit] si totusi in corp sa ia nastere forte in fiecare punct al sau, adica forte masice, si datorita acestui fapt, identice cu variatia sa in greutate. Asta inseamna ca actionand asupra suportului, unde sunt localizate fortele de tensiune rezultate din greutate [atr. grav. asupra greutatilor], se poate obtine o variatie in greutate, adica o schimbare a cauzei. Prin urmare, testele desfasurate demonstreaza posibilitatea de inversare a legaturilor de cauzalitate.

Al doilea ciclu de experiente consacrate cercetarii proprietatilor timpului a fost inceput din pricina conditiilor ciudate ce impiedicau repetarea experientelor. Chiar de la primele experiente cu giroscoape s-a observat ca uneori experientele decurg bine in timp ce alteori, in exact aceleasi conditii, nu se putea obtine nici un rezultat. Asemenea dificultati am inregistrat si in vechile experiente cu devierea spre sud a corpurilor in cadere. Numai in acele experimente cand interactia de cauzalitate putea fi intensificata intr-un domeniu larg, de ex. la vibratiile suspensiilor balantelor sau a [suspensiei] pendulului, se puteau obtine aproape intotdeauna rezultate. Aparent, pe langa curgerea constanta, C₂, timpul mai are o proprietate variabila ce poate fi denumita densitate sau intensitate a timpului. La o densitate mica, timpul de-abia interactioneaza cu sistemele materiale si e necesara o puternica accentuare a relatiei cauza-efect pentru ca sa apara fortele datorate acestei curgeri [densitati] de timp. E posibil ca sensibilitatea noastra psihologica la golul sau plinul de timp sa nu fie numai de natura subiectiva ci, similar senzatiei de curgere a timpului, sa aiba si o baza fizica obiectiva.

Evident, exista multe conditii care [pot] afecta densitatea timpului in spatiul nostru inconjurator. Toamna tarziu si in prima jumatate a iernii toate experientele decurg bine. Vara totusi, experientele sunt atat de dificile incat multe din ele devin cu totul imposibile.
In conformitate cu aceste conditii, e probabil ca experientele sa fie mult mai usor de realizat la latitudini mari [spre nord] decat in sud; totusi, pe langa aceste schimbari regulate au fost inregistrate schimbari bruste ale conditiilor -necesare pentru un experiment reusit- care tineau cateva ore sau chiar o zi. Dupa cum se vede, densitatea timpului variaza  intr-un domeniu larg datorita proceselor care au loc in natura si experientele noastre sunt niste mijloace aparte, ce inregistreaza aceste variatii. Daca e asa, atunci interactia intre doua sisteme materiale prin intermediul timpului devine posibila. Astfel poate fi prezisa o interactiune datorita faptului ca actiunile/fenomenele cauza-efect se desfasoara nu numai in timp ci si prin intermediul lui. Prin urmare, in fiecare proces din natura timpul poate fi uzat/consumat sau creat. A devenit posibil sa demonstram aceste concluzii prin experimente directe.

Intrucat se studiaza un fenomen de o asemenea generalitate, cum este timpul, constatam ca e suficient sa luam cele mai simple procese mecanice pentru testele de modificare a densitatii timpului. De pilda, cu orice motor putem ridica si coborî o greutate ori putem sa schimbam tensiunea intr-o guma intinsa. Se obtine un sistem cu doi poli: izvorul de energie si canalul ei de scurgere, adica dipolul cauza-efect. Cu ajutorul unei transmisii rigide, polii acestui dipol pot fi spatiati pana la o distanta destul de mare. Vom apropia unul din acesti poli de un pendul lung al carui punct de agatare vibreaza. Vibratiile trebuie sa fie de asa natura incat sa nu apara intregul efect de deviere spre sud ci sa apara doar tendinta acestei devieri. S-a observat ca aceasta tendinta creste mult si chiar ajunge la marimea sa intreaga daca de corpul pendulului sau a punctului lui de agatare se apropie acel pol al dipolului in care are loc absorbtia energiei. Apropiind celalalt pol (motorul), efectul de deviere spre sud devine greoi. Prin dispunerea foarte apropiata a polilor dipolului, influenta [dipolului] asupra pendulului practic dispare. Dupa cum se vede, in acest caz se produce o importanta compensare a influentelor sale. S-a vadit ca influenta polului-cauza nu depinde de directia pe care e asezat fata de pendul. Influenta sa depinde numai de distanta. Masuratori numeroase si atente au aratat ca influenta [actiunea] nu scade invers proportional cu patratul distantei, ca la campurile de forta obisnuite, ci invers proportional cu puterea intaia a distantei [inv. prop. cu distanta]. La ridicarea si coborarea unei greutati de 10 kg., atarnata peste un cilindru, actiunea [influenta] sa era simtita la o distanta de 2...3 m de pendul. Chiar si un zid gros de laborator nu putea ecrana aceasta actiune. Trebuie sa notam ca aceste experimente, intocmai ca cele precedente, nu reuseau intotdeauna. Rezultatele obtinute arata ca in apropierea sistemelor cu legatura cauza-efect , densitatea timpului variaza realmente. In apropierea motorului se produce rarefierea timpului iar langa receptor [de energie] timpul se densifica. Impresia este ca timpul e atras de cauza si invers, ca se densifica in acel loc unde e localizat efectul. Ca urmare pendulul primeste ajutor de la receptor si piedici de la motor. Poate ca datorita acestor premize se explica si usurinta desfasurarii experientelor iarna si la latitudini nordice dar mai reaua lor desfasurare vara si mai spre sud. Explicatia e ca la latitudinile noastre iarna se gasesc efectele dinamicii atmosferei de la latitudinile sudice. Aceasta premiza poate ajuta aparitia efectelor curgerii timpului. Vara, si in general la sud, incalzirea de la Soare creaza un motor atmosferic cu efecte disturbante.

Actiunea timpului difera in principiu de aceea a campurilor de forte. Influenta polului-cauza asupra instrumentului (pendul) determina aparitia pe loc a doua forte  egale, de semn opus, aplicate corpului pendulului si punctului [lui] de agatare. Se produce un transfer de energie fara impuls, si in consecinta, fara impact asupra polului. Aceasta circumstanta explica scaderea actiunii invers proportional cu distanta, deoarece dupa aceasta lege se produce scaderea energiei cu distanta. In plus, aceasta lege putea fi prezisa luand in considerare (imprejurarea) ca timpul se exprima prin rotire si prin urmare el trebuie legat de planurile, care trec prin pol cu o oarecare orientare in spatiu. [E vorba de planurile in care se face rotatia; practic, o miscare elicoidala este descompusa in doua si exprimata prin ju, un sens de inaintare perpendicular pe plan si o rotire in plan.] In cazul liniilor de forta ce ies din pol, densitatea lor scade invers proportional cu patratul distantei, pe cand densitatea planelor va scadea tocmai dupa legea proportionalitatii cu inversul distantei. Transferul de energie fara impuls (moment) trebuie sa aiba inca o proprietate foarte importanta. Un astfel de transfer trebuie sa fie instantaneu - el nu se poate raspandi (imprastia) deoarece tocmai de propagare (raspandire) e legat impulsul [??] Aceasta concluzie rezulta din cele mai generale conceptii despre timp. Timpul nu se propaga prin Univers ci, peste tot el apare simultan. Pe axa timpului, intregul Univers se proiecteaza intr-un punct. De aceea, schimbarea proprietatii unei secunde apare peste tot simultan, descrescand dupa legea inversei proportionalitati cu puterea intaia a distantei. Asta nu inseamna ca aceasta transmitere instantanee a informatiei prin intermediul timpului trebuie opusa teoriei relativitatii speciale si mai ales relativitatii simultaneitatii. Motivul este acela ca simultaneitatea actiuni prin intermediul timpului se intampla in cadrul aceluiasi sistem preferential de coordonate, de care e legata [si] sursa acestor actiuni.

Posibilitatea de comunicare prin intermediul timpului poate ajuta la explicarea nu numai a particularitatilor comunicarii biologice ci si a unei serii de fenomene misterioase ale psihicului uman. Poate ca cunoasterea instinctiva este primita tocmai pe aceasta cale. E cu totul probabil ca si fenomenele telepatice folosesc aceeasi cale, in speta transmisia gandului la distanta. Toate aceste emisiuni (legaturi) nu pot fi ecranate si ca urmare ele poseda caracteristicile transmiterii actiunilor prin intermediul timpului.

Observatiile ulterioare au aratat ca la dipolul cauza-efect nu are loc o completa compensare a actiunilor polilor sai [cauza si efect]. Tocmai de aceea in procesele fizice poate avea loc absorbtia sau generarea proprietatilor timpului. S-a dovedit ca actiunile proceselor pot fi cercetate prin experiente f. simple pe balantele nesimetrice (fara excitarea prealabila a sistemului).

[ Pasaj din var. engleza II]
Aceasta s-a realizat printr-o considerabila lungire a firului de suspensie a uneia din greutati, pana la 1,5 m lungime, Ca rezultat, balanta a inceput sa semene cu un variometru gravitational, cu singura diferenta ca ea se putea roti in jurul unei axe orizontale. Intregul sistem a fost impamantat si protejat cu plasa metalica, cu scopul de a preveni efectele electrostatice. Masele greutatilor au fost intre 5...20 gr . Prin realizarea oricarui proces reversibil langa greutati[balanta], obtineam o rotire a bratului catre meridian cu un mic unghi, de ordinul 0,3^o, la o sensibilitate a balantei corespunzatoare unei rotiri de 9^o in cazul unor forte maxime [intregi] de curgere a timpului. In acest mod, fortele care apareau s-au dovedit a fi de 30 de ori mai mici decat un standard al fortelor de curgere a timpului (9) perturbate de efectul de contact [?]. In alte privinte, aceste forte s-au dovedit a fi similare acelora investigate anterior. Ele actioneaza de-a lungul axei pamantului si dau aceeasi serie de valori cuantificate ale unghiului de rotire: a/2; a; 2a; ... S-a dovedit ca componentele verticale ale acestor forte pot fi observate pe balante analitice daca in ele indepartam greutatile suficient de departe, prin "metoda" aceleiasi lungimi considerabile a filamentului uneia dintre greutati.

Aceste teste au indicat posibilitatea ca un efect prin timp, al unui proces ireversibil, sa actioneze asupra unui sistem material. In acelasi timp, extrem de slaba valoare a fortelor obtinute semnaleaza o anume incorectitudine constructiva a experimentului, datorita caruia aici are loc o compensare a fortelor ce apar in sistem. Ca rezultat, numai un mic reziduu al acestor forte actioneaza asupra sistemului. Evident, in constructia noastra, in timpul efectului pe una din greutati, se dezvolta de asemenea un efect si pe cea de-a doua greutate, oprind [astfel] rotirea balantei de torsiune. Cel mai probabil, aceasta transmitere a efectului catre cea de-a doua greutate trece prin punctul de suspensie. In realitate, aparitia fortelor curgerii timpului in una din greutati semnifica transformarea fortelor greutatii, a acestei sarcini si a reactiei sale in punctul de montaj cu o noua curgere a timpului, asociata cu rotatia pamantului. Transformarea curgerii timpului  in punctul de suspensie al balantei de torsiune poate cauza transformarea tuturor fortelor ce actioneaza aici, semnificand si reactia celei de-a doua greutati. Cu toate acestea, aparitia unei reactiuni suplimentare necesita aparitia unei forte aditionale la greutatea sarcinii a doua. Prin urmare, in aceasta constructie , in timpul unui efect asupra unei greutati mai apare si un efect asupra celei de-a doua greutati, franand rotirea balantei de torsiune. Conceptul discutat ne spune ca pentru a obtine efecte substantiale in balantele de torsiune e nevoie de o asimetrie abrupta in suspensiile greutatilor.

Ca rezultat a numeroase teste, urmatorul dizain al unei balante de torsiune asimetrice s-a dovedit de succes: A fost aleasa o greutate cilindrica de greutate considerabila, de 300 gr. Aceasta greutate principala a fost suspendata de un fir de kapron, de lungime~1,5 m si diametru 0,15 mm [?]. De aceasta greutate a fost rigid fixata o tabla metalica, in pozitie orizontala, usoara, de cca. 10 cm lungime. [Probabil banda de otel.] Capatul liber al benzii de otel a fost sprijinit cu un foarte fin fir de kapron fixat in acelasi punct [de agatare?] ca si firul principal. De acest capat al benzii am suspendat cu un [alt] fir lung, subtire, o greutate de ~10 gr. Pentru amortizarea sistemului, greutatea principala a fost partial cufundata intr-un vas continand ulei de masina. By a turn at the suspension point, banda orizontala a fost  reglata perpendiculara pe planul meridianului. [Prin rotirea punctului de suspensie, - probabil un surub de care era prins firul de kapron.]

Sa presupunem acum ca in sistem s-a dezvoltat o forta afectand numai greutatea principala din planul meridian, adica perpendicular pe banda. Aceasta forta deviaza greutatea principala cu un anume unghi, x. Capatul liber al benzii, cu mica greutate va fi deviat cu acelasi unghi. Ca urmare, pe greutatea mica va actiona o forta orizontala, tinzand sa roteasca banda catre planul meridian si egaland greutatea [balanta?] micii greutati multiplicat cu unghiul x. Deoarece unghiul de deviatie x egaleaza variatia relativa din sistem, o forta egaland forta aditionala a curgerii timpului pentru greutatea [balanta?] micii greutati va actiona asupra greutatii mici. Prin urmare, unghiul de torsiune al balantei poate fi calculat cu ecuatia (13), luand in ea T= 0. Aceeasi rasucire, dar in sens opus, poate fi obtinuta in timpul efectului numai pe sarcina mica. Aceasta conditie a fost confirmata de experimente cu influente puternice de la mica distanta. Cu toate acestea s-a dovedit ca o greutate mare absoarbe efectul mai bine decat o greutate mica. Prin urmare, efectele slabe de la distanta sunt (primite) absorbite de numai o greutate mare, ceea ce ne permite sa observam efectele pe dispozitiv de la o distanta considerabila de el, de la 10...20 m. Totusi, distanta optima la aceste teste a fost de ~5 m.

Balantele asimetrice de torsiune descrise s-au dovedit a fi de succes. Unghiul lor calculat, de rotire sub efectul fortelor aditionale ale curgerii timpului, ar trebui sa fie de ordinul a 14^o. In cazul unui efect la distanta, fara contact, am obtinut devieri mari, care au atins aceasta valoare. In aceste teste, ca si in cele precedente, , am observat inca odata starile discrete de devieri stabile cu o putere de la un sfert pana la efect intreg, adica 3,5^o[??].

Procesele care cauzau deflectia au fost f. variate: incalzirea unui corp; arderea unui tub electric; racirea unui corp (incalzit in prealabil); functionarea unei baterii electrice legate la un rezistor; dizolvarea diverselor saruri in apa; chiar si miscarea capului [omului]. Un efect deosebit de puternic este exercitat de procesele nestationare: de ex. arderea unui bec electric. Din cauza proceselor ce apar in apropierea balantelor si in natura, balantele devin ele insele foarte instabile. Punctul lor de echilibru adesea incepe sa se deplaseze sub influenta mai sus pomenitelor aspecte si interferand considerabil cu observatiile. S-a dovedit ca balantele pot fi protejate, intr-o masura considerabila, de aceste influente plasand langa ele o substanta organica constand numai din molecule de chiralitate de dreapta: de ex. zahar. Moleculele de chiralitate stanga, de ex. terbentina, evident va cauza efectul opus.

In principal, testele desfasurate au demonstrat ca e posibil sa avem influenta prin timp a unui proces asupra altuia. In realitate, aparitia fortelor ce rotesc balanta altereaza potentialul ei energetic. Prin urmare, in principiu, trebuie sa se intample o schimbare in orice proces fizic care e asociat cu ele [Sfarsit Pasaj] ]

* [Pasaj din var. originala, inexistent in var. engleza II] In prima varianta a experientelor noastre, nesimetria balantei de torsiune a fost obtinuta cu diferite greutati de aceeasi masa, atarnate la capetele perfect simetrice ale balansierului [cumpenei] (cautand sa marim pe cat posibil distanta intre capete); una din greutati era atasata rigid in timp ce cealalta atarna de un fir lung de kapron. Mult mai buna s-a dovedit a fi cea de-a doua varianta de balanta de torsiune, cu o mare nesimetrie a bratelor. Punctul de agatare a firului [pe brat] era situat mai aproape de greutatea mai mare, care o depasea de 10 ori pe cea mai mica, fixata pe bratul mai lung. Acest brat mai lung era un ac (aratator) lung, subtire, cu o greutate de cca. un gram pe capat. Bratul balantei era suspendat de un fir de kapron de ~30 microni si lungimea in jur de 5-10 cm. Toate aceste sisteme [de balante de torsiune] au fost introduse sub un clopot de sticla, sub care se putea vida. O plasa metalica imbraca clopotul, ca masura de protectie impotriva posibilelor influente electrostatice.

Balantele nesimetrice, daca nu existau influente exterioare, manifestau o tendinta de rasucire spre sud cu bratul mai lung, adica cu sarcina mai mica. Orice proces ireversibil, ce se desfasura in apropierea balantei, provoca rotirea acului [bratul mai lung] fie catre proces, fie in sens opus lui [indepartandu-se de proces], in functie de natura procesului. De ex: racirea unui corp (incalzit in prealabil) provoca rasucirea acului catre acest corp pe cand unul rece, care lua treptat temperatura camerei, respingea acul. A rezultat ca asupra balantelor actioneaza cele mai diverse procese ireversibile: dizolvarea sarurilor, arderea, comprimarea si intinderea corpurilor, simpla amestecare a lichidelor pure sau amestecarea pulberilor si chiar gandirea omeneasca. Principalul la influentele observate asupra balantei de torsiune, dupa cate se vede, este: in locul unde se desfasoara procesul ireversibil, se schimba densitatea timpului si asta provoaca o curgere a timpului prin spatiu, provocand rotirea balantei de torsiune. Aparitia fortelor care rotesc balanta de torsiune modifica potentialul energetic al balantei. De aceea, in principiu, in orice proces aflat in legatura cu balanta trebuie sa aiba loc o schimbare. Observarile efectuate dovedesc ca e posibila influentarea fara contact a unui proces de catre alt proces, prin intermediul timpului. In consecinta, diferite fenomene exterioare pot afecta desfasurarea oricarui proces  fizico-chimic prin intermediul timpului. In cunoscutele  experiente ale lui Piccardi⁸, care confruntau activitatea soarelui cu viteza de sedimentare a unui compus bismutic in apa, e posibil sa fi avut loc nu numai o interactie pur electromagnetica ci si interactiuni prin intermediul timpului.*

La Colocviul Uniunii Astronomice Internationale, Bruxelles, primavara lui 1966, tinut pe tema stelelor duble, autorul a comunicat asupra proprietatilor fizice ale componentelor stelelor duble⁹. In sistemele binare satelitul este o stea neobisnuita. Ca urmare a lungii coexistente, satelitul devine asemanator stelei principale intr-o serie de proprietati fizice (luminozitate, tip spectral, raza) si la o distanta asa de mare este exclusa posibilitatea ca steaua principala sa actioneze asupra satelitului in modul uzual (al campurilor de forte). Cel mai probabil este ca stelele duble reprezinta un exemplu astronomic al interactiunii dintre procesele celor doua corpuri prin intermediul timpului. Dintre multele experiente, una trebuie semnalata in mod special deoarece confirma existenta uneia dintre cele mai interesante proprietati ale timpului. In experientele cu vibrarea punctelor de suspensie ale balantei sau ale pendulului s-a gasit ca fortele suplimentare ale mersului timpului ce apar, nu dispar odata cu intreruperea vibratiilor ci raman in sistem pentru o perioada de timp considerabila. Presupunand ca ele descresc dupa o lege exponentiala , e ^t/t_o, s-a estimat timpul lor de relaxare. S-a dovedit ca t_o nu depinde de masele corpurilor ci de densitatea lor ρ. S-au obtinut urmatoarele date orientative:
plumb, ρ= 11 g/cm³, t_o= 14 s;
aluminiu, ρ= 27 g/cm³, t_o= 28 s;
lemn, ρ= 0,5 g/cm³, t_o=70 s.

Astfel, e posibil ca t_o sa fie invers proportional cu radacina patrata a densitatii corpului. Interesant este ca pastrarea in sistem a fortelor aditionale dupa intreruperea vibratiior poate fi observata pe balante in acelasi mod simplu. Sa ne imaginam o balanta echilibrata la care una din greutati atarna de un elastic. Scoatem aceasta greutate cu o mana, in timp ce cu cealalta mana apasam pe balansier inlocuind [prin apasare] efectul greutatii scoase. Vom scutura greutatea scoasa (impreuna cu elasticul de care e prinsa) un timp (cateva minute) dupa care punem greutatea la loc pe balanta. Balanta va arata o usurare [pierdere de greutate] a acestei greutati in concordanta cu valoarea t_o, de mai sus. Se-ntelege, vom lua masuri ca bratul sa nu se incalzeasca de la mana noastra si putem folosi un suport mecanic in locul mainii. Acest experiment extrem de simplu uneori reuseste foarte usor  dar sunt zile cand, intocmai ca si la alte experimente, iese greu sau nu reuseste deloc.

Pe baza consideratiilor teoretice prezentate mai sus si a tuturor datelor experimentale putem trage urmatoarele concluzii:

(1) Concluziile despre proprietatile timpului, rezultate din cele trei axiome de baza ale cauzalitatii, sunt dovedite de experiente. De aceea se poate considera ca aceste axiome sunt fundamentate experimental. In special a fost dovedita axioma II-a asupra nesuprapunerii cauzelor cu efectele. De aceea, campurile de forta ce transmit interactiunile trebuie considerate ca un sistem de puncte discrete nesuprapuse. Aceasta concluzie e legata de principiul filozofic de baza asupra posibilitatii cunoasterii lumii.
Chiar si in conditiile unei cunoasteri limitate, suma tuturor obiectelor materiale trebuie sa fie o multime calculabila [numarabila?], adica sa reprezinte o distributie discreta suprapusa peste continuumul spatiului.
In ce priveste rezultatele obtinute din experientele ce stabilesc axiomele de cauzalitate, cele mai importante dintre ele sunt concluziile despre caracterul finit al curgerii timpului, despre posibilitatea de inversare partiala a legaturilor cauzale si despre posibilitatea de a efectua lucru [mecanic ?] pe seama curgerii timpului.

(2) Experientele confirma existenta unei actiuni reciproce intre sistemele materiale, prin intermediul timpului. Aceasta actiune nu transfera momentul (impulsul), cu alte cuvinte nu se propaga, ci apare instantaneu in cel de-al doilea sistem material. In acest fel, in principiu, apare posibilitatea comunicarii si informarii instantanee. Timpul mentine legaturile intre toate fenomenele din natura si ia parte activa la ele.

(3) Timpul are proprietati diverse care pot fi studiate prin experiente. Timpul contine o lume de efecte inca necercetata pana acuma. Experientele fizice care vor cerceta aceste fenomene (trebuie ca) vor conduce treptat la intelegerea a ceea ce este Timpul. Aceasta cunoastere ne va arata drumul, cum sa patrundem in lumea timpului si ne va invata sa actionam asupra lui.
Pulkovo, sept. 1967



III BIBLOGRAFIE

1.   Reichenbach H.  "The direction of time" - Berkeley; Los Angeles; 1956

2.   Whitrow G. J.  "The Natural Philosophy of Time" - London; Edinburgh; 1961

3.   Gauss C. F.   "Theoria residuorum biquadraticorum, commentatio secunda" // Gottingishe Gelehrte Anzeigen; 1831; Bd I. Studie 64. S. 635

4.   Kozyrev N. A.   "Vozmojnaia assimmetriya v figurah planet" // Doklady AHCCCP; 1950; T. 70. Nr. 3; S. 389-392

5.   Kozyrev N. A. 1) "Istochniki zvezdnoi energii i teoriya vnutrennevo stroeniya zvezd" // Izv. Krymscoi Astrofiz. Observatorii;  1948; T. 2. S. 3-43
2) "Teoria vnutrennevo stroeniya zvezd i istochniki zvezdnoi energii" // Izv. Krymsk. Astrofiz. Obs.; 1951; T. 6. S. 54-83

6.   Reich F.  "Fallversuche uber die Umdrehung der Erde"; Freiberg; 1832; S. 40.

7.   Hagen J. G.  "La Rotation de la Terre, ses Preuves mecaniques anciennes et nouvelles" //  Specola Astronomica Vaticana; 1912; Vol. I Append. 2. P. 1-53

8.     Piccardi G.  1) "Les tests chimiques" // Symposium international sue les Relations entre phenomenes solaires et terestres en chimie-physique et en biologie; Uccle - Bruxelles; 8-10 octobre 1958; Bruxelles; 1960; P. 21.-49;  2) "Une hypothese solaire" // Ibid. P. 121-130

9.   Kozyrev N. A.  "Physical peculiarities of the components of double stars" // Colloque "On the evolution of double stars", Uccle (Belgique); 29 aout - 2 septembre 1966; Compte rendues/ Union Astronomique Internationale (IAU), 1967; P. 197-202, 212, 252 (Communications/ Observatoire Royal de Belgique; Ser. B. 17)


Am mutat aici, in aceasta postare, cea de-a treia parte a articolului pentru a scurta si a "echilibra" cumva lungimile postarilor.
Desi traducerea articolului initial am facut-o [si publicat-o] dupa versiunea engleza [var. engleza I], din publicatia Academiei de Stiinte Cehoslovace, totusi aici, pe acest forum, am urmarit riguros varianta originala din lb. rusa, "Izbrannye Trudy", practic, o culegere de 438 pagini cu lucrarile lui N. A. Kozyrev, aparuta sub  ingrijirea unui colectiv de academicieni, matematicieni, etc. si care poate fi gasita pe Internet.
In aceasta traducere am introdus si unele pasaje -inexistente in articolul original (lb. rusa)- pe care le-am preluat dintr-o [alta] traducere in varianta engleza [var. engleza II] si pe care am urmarit-o in special pe portiunile tehnice neclare din articolul original. Prin urmare, la traducerea de fata, am folosit trei variante ale acestui articol, una in rusa si doua in engleza.
Dificultatile tehnice de intelegere apar in special din cauza ca sunt descrise experiente pe niste dispozitive al caror design nu se da si doar se povesteste despre ele, ceea ce poate da intelesuri diferite la persoane diferite sau chiar gresite [dar si dificultati provenite din inerentele greseli din cele trei texte]. Multe confuzii pot sa apara de ex. din cauza cuvantului "vesî" care inseamna si "balanta" dar si "greutati". Sper totusi ca traducerea le va fi utila celor interesati si ca prezenta traducere este [acum] tehnic inteligibila.