Invatatura haiducului Beliga

.
. Prin clasa a treia sau a patra primara, impreuna cu cativa colegi ma aflam in cimitir unde jucam fotbal ca niste copii fara minte ce eram (sa fi fost '56 sau '57, cred). Exista pe atunci o portiune mare de iarba in cimitirul ortodox, inca "neocupata de chiriasi" si unde obisnuiam sa mergem la fotbal deoarece terenul de langa biserica (si din spatele fostei noastre gradinite) nu era suficient de incapator, ba uneori ne mai alungau caci bateam cu mingea in peretele bisericii.
. In cimitir ajungeam repede, doar ce traversam soseaua dintre scoala veche (ce a fost desfiintata inca pe cand eram elev) si pintenul dealului pe care se aflau cele doua biserici (si se afla si astazi), urcand poate 50 metri. Tapsanul cu iarba, liber in partea de est a cimitirului, era folosit in prima zi de Pasti chiar si pentru un joc asemenator cu oina tocmai pentru ca era loc suficient. In prima zi de Pasti, Duminica, lumea se aduna in cimitir, fiecare pe la mormintele inaintasilor si rudelor lor, noi copiii ciocneam oua "pe luate" si probabil in vremuri mai vechi se desfasurau si alte activitati din a caror ramasita eu am vazut doar cum loveau flacaii cu bata intr-o minge de carpe dupa reguli pe care nu le cunosteam.
. In aceasta latura de rasarit, unde jucam fotbal noi copiii, o data am asistat cu uimire cum un copil mai mare a inceput sa topaie pe un mormant proaspat, situat chiar pe coltul de sus estic, mai izolat, al cimitirului. Chiar daca eram copii aveam cu totii respectul elementar de a nu calca pe morminte. Desi il tin minte, nu voi da acum numele acelui copil "profanator". Cu aceasta ocazie, noi ceilalti am aflat ca acolo era inhumat de curand un raufacator, un proscris. Haiducul Beliga, am aflat mai tarziu, zis si Honvizălu' era "locatarul" proaspatului mormant. Desi mi-am propus sa aflu mai multe despre haiduci, nu s-a mai putut din cauze independente de vointa mea. Totusi, mi-am amintit la un moment dat ca un prieten bun de-al meu mi-a relatat o intamplare legata de acest haiduc, poveste care m-a impresionat prin cruzimea ce rezulta ca "efect secundar" (desi "mesajul" era caracterul justitiar), efect care mi-a intiparit intamplarea in memorie. Caracterul "justitiar" al intamplarii ma face sa o reproduc aici si evenimentul e autentic, s-a petrecut in realitate.

. Haiducul Beliga (si cu insotitorii lui) se afla cand pe ici cand pe colo, pe un mare areal ce cuprindea in principal muntii Trascaului si Metaliferi si pe unde isi desfasura activitatile (poate nu prea legale). In Zlatna se stia si de o iubita de-a haiducului. Pe copilul (din flori al) acestei femei (respectabile altfel) il tin minte din liceu (era elev in anul urmator mie) si o data chiar am stat de vorba in legatura cu admiterea la facultate, de care era interesat. In mod evident, haiducii, in special in perioada socialismului incipient, trebuiau sa pastreze o distanta cat mai mare fata de reprezentantii oficiali si in special de militieni. De aceea, adapostul muntilor si al padurilor le oferea haiducilor maximum de siguranta, desi aparitiile lor scurte intr-un sat sau altul puteau fi semnalate in aceeasi zi in doua locuri aflate la zeci de km unul de altul. Culmea este ca am aflat, mult mai tarziu, ca haiducul Beliga si cu ai lui uneori erau "musafiri" chiar si in casa bunicii mele din Buceredea Vinoasa, unde, desigur, consumau (ilegal) produse ... vinoase, dupa cum era de asteptat.

. Intr-o zi, haiducul se afla in marginea unei paduri, langa un izvor, in apropierea unei localitati. Intentia lui era sa-si cumpere cate ceva de la "boltă", in speta niste tutun (boala grea si tutunul asta). Deoarece se ferea sa apara in vazul lumii, astepta vreun trecator amabil pe care sa-l roage sa-i faca acest serviciu. Si acesta nu a intarziat sa apara. Si-au dat binete si au schimbat cateva cuvinte, asa cum se intampla cand esti la drum. Din una in alta, haiducul, care s-a asigurat ca omul nu-l cunostea, "l-a tras de limba" in legatura cu unele aspecte ce-l interesau. Intrebandu-l ce parere are despre "banditul Beliga" omul incepu sa-l vorbeasca de rau pe Beliga si pe ceilalti talhari. Beliga, surprins, il intreba: "Dar ti-a facut vreun rau haiducul asta?" "Nu, nu mi-a facut nici un rau dar le-o facut la altii", raspunse omul. "Poate le-o facut rau la ai tai sau la altii pe care ii cunosti", insista Beliga. Omul recunoscu ca nu cunostea "fizic" persoanele carora Beliga si ceilalti talhari le facusera rau dar acesta nu era un motiv ca sa nu-i condamne (si vorbi de rau).
. Asaa, isi zise haiducul care nu se stia vinovat de acuzatiile respective ("serviciile" mai "lansau" zvonuri defaimatoare la adresa neprietenilor regimului, tocmai pentru a influenta populatia si a-i prinde - exact ca si in ziua de azi) si schimband vorba i se adresă omului cu o propunere: "Omule, te rog sa-mi cumperi un pac de tutun de la bolta si o cutie de pioneze. Te platesc pentru osteneala ta cu un galben." [Poate nu era galben dar era o suma mult mai mare decat pretul derizoriu al unui pac de tutun, ce sa mai vorbim de pioneze.] Omul se invoi de indata bucuros (erau niste vremuri cand lumea nu mergea la "servici" dar trebuia sa-si adune totusi cele necesare traiului). La intoarcere de la bolta, cu tutunul si piunezele, haiducul ii plăti conform intelegerii (lasandu-i restul), multumindu-i, dupa care il legă pe om cu o funie si-l atarnă de creanga unui copac. Dupa ce-l descalţă, ii infipse toate pionezele in tălpi spunandu-i:
"Ca sa te inveti minte sa nu mai vorbesti pe cineva de rau, daca nu-l cunosti si nu-i cunosti faptele, iti infig aceste pioneze spre aducere aminte."

. Lasand la o parte cruzimea care impresioneaza brutal pe oricine (mai mult decat cruzimea "vorbitului de rau"), revenim la "oile noastre" si sa judecam cat de usor oamenii zilelor noastre ii vorbesc pe altii de rau, fara a-i cunoaste sau fara sa aiba dovezi impotriva lor. Insa cat de mult rau ne pot face ei in acest fel! Pai, daca ne uitam prin mass media, vedem numai asa ceva, fara sa socotim ce se intampla in jurul nostru la servici, in vecini, printre neamurile apropiate chiar! Si atunci ajungem la concluzia ca haiducul a procedat cat se poate de corect, cinstit si eficient.
Desigur, haiducul l-ar fi putut actiona in judecata pe calomniator... Teoretic! Si - tot teoretic - haiducul avea dreptate. Practic insa nu avea nici o sansa sa-si afle dreptatea. Stim acest foarte bine pentru ca multi dintre noi am incasat-o (de multe ori rau de tot) din pricina "binevoitorilor" ce ne-au vorbit de rau dar decat sa ne pierdem vremea prin tribunale si cu rezultate incerte, poate chiar "inverse", preferam sa inghitim.

. In privinta "corectitudinii", pentru a "rezista" in societate, un haiduc nici nu putea fi decat corect prin excelenta. Se impune si o analiza mai atenta a intamplarii (f. probabil reale) descrise mai sus. Haiducii din Ardeal au fost un corp de armata, purtand chiar aceasta denumire, din armata principelui Bethlen Gabriel. Unii dintre ei "au uitat" sa-si mai predea armele dupa terminarea razboaielor si le-au dus acasa ascunzandu-le pe unde au putut. Din cand in cand, si multumita pregatirii militare pe care o acumulasera, isi faceau dreptate singuri iar fenomenul s-a perpetuat pe sute de ani. Evident ca in anul 1950 nu ar fi fost posibil ca niste haiduci sa poata exista decat in cazul ca reuseau sa fie "drepti" cu societatea. Pentru ca altfel, societatea i-ar fi dat pe mana autoritatilor. Prin urmare, mai de frica lor dar si pentru ca haiducii constituiau totusi un fel de rezistenta sociala impotriva autoritatilor (permanent nedrepte cu oamenii de rand, atunci ca si acuma si ca de cand lumea), populatia ii acoperea. In schimb, ei, haiducii, reuseau sa faca "o echilibristica" intre autoritatea punitiva si societatea fata de care trebuiau sa aiba respectul (si utilitatea) cuvenita. Trebuiau sa demonstreze o cinste si un spirit de "dreptate sociala populara" (alta decat aceea "oficiala"), in concordanta cu vremea si oamenii de atunci, fiind, oarecum, ei insisi impartitori de dreptate in viziune populara.
. Trebuie sa adaug ca inainte de razboi (RM II) inca mai functiona, in zona de care vorbim, justitia populara, adica "sfatul batranilor". Pe atunci, si mai inainte, justitia o faceau comunitatile rurale. Pana cand "cineva" s-a gandit cum sa le-o inlocuiasca (pe justitia naturala obsteasca) cu alta justitie, din familia inlocuitorilor. Deci facerea justitiei era un act firesc si natural pe care oamenii "simpli" de atunci il implineau in mod curent.
In acest context se explica povestea de mai sus.
.

Interesanta povestirea. Suna actual in sensul ca si in zilele noastre se imprastie zvonuri negative despre anumite persoane si evenimente fara a avea o baza si fara ca cineva sa verifice de unde provin aceste asa zise informatii si daca ele sunt reale.
In schimb omul nu-si mai poate face singur dreptate, folosind forta fizica. Azi se folosesc tehnici perfide de a discredita pe cineva, iar pentru a contracara aceste actiuni negative omul trebuie sa gaseasca solutii diverse pentru a-si face dreptate. Cred ca in trecut era mai simplu si erau mai multi oameni printre oameni.

Buna, Simfonia!

. Observatiile tale sunt foarte pertinente, si as putea spune, evidente. Evidenta poate fi perceputa mai usor de catre cei batrani si, poate, mai deloc de catre cei tineri. Eu pot sa fac comparatie intre oamenii de azi si cei de altadata.
. Da, existau in numar destul de mare oamenii cinstiti. Intrucat marea majoritate a oamenilor erau pe "cont propriu" (agricultura si cresterea animalelor pe propriul teren, propria munca, propriul management, etc.), ei aveau si o independenta mult mai mare in tot ceea ce faceau. Prin urmare aceia care aveau "inclinatii" spre cinste, omenie, dreptate, puteau sa si le cultive nestingheriti si (eventual) sa le manifeste in societate.
. Evident, pana la cel de-al doilea razboi mondial, aici in Romania industria avea o pondere redusa si, prin urmare, exista un numar redus de persoane (mestesugari si proletari) care sa traiasca numai din munca lor si sa nu aiba un pamant in proprietate, din care sa-si traga "puterea existentei". Estimez ca nu depaseau 5% din totalul populatiei. Insa, chiar si proletarii -precum era tatal meu- aveau o mica gradina de zarzavat in spatele casei (chiar daca stateau in chirie), chiar daca aveau un job. Era chiar de neconceput in acea vreme ca o familie sa nu aiba micuta gradina de zarzavat! Deci, gradina cu legume era o regula de-la-sine-inteleasa. Fac aici o paranteza si spun ca daca in acea vreme ar fi aparut Megre cu indemnurile lui spre o viata naturala, n-ar fi avut nici un succes deoarece pe atunci oamenii chiar asa si traiau. In plus nu existau chimicale sa le presari peste legume si nici soiuri modificate genetic.
. De ce s-au redus drastic, in zilele noastre, oamenii cinstiti? Parerea mea este ca necinstitii, dornici de a trai pe "spatele altora", s-au inmultit si ei si au condus lucrurile in asa fel ca sa-i scoata pe "independenti" de pe felia lor si sa si-i faca sclavi. "Job"-ul este doar o forma moderna de sclavie (daca impartirea castigului nu se face proportional cu munca depusa de fiecare). Incepand din momentul in care depinzi, tu si familia ta, numai de "serviciu-job", etica ta se cam duce pe pustie. Si devii din dependent si mai dependent, proces istoric care se poate constata usor pentru ca se intampla in timpi foarte scurti. In felul acesta se dezvolta in ritm rapid si tehnicile de a face rau, care se ascut, devin din ce in ce mai fine si mai perfide, intr-un proces de ascutire reciproca indreptat spre catastrofa finala.
. Cum se face acest lucru? Cel care "isi baga coada" conduce acest proces si se bazeaza pe nenumaratele slabiciuni umane. Fiecare slabiciune personala manifestata se constituie in intr-un pas inainte al dusmanului, si inca unul, etc.

. Mi-ar fi greu sa numesc exact cine planifica si conduce acest plan diabolic dar pot sa afirm linistit ca cineva o face, de undeva dintr-un post de conducere (a lumii, a pamantului, a sistemului solar, nu pot preciza) si sunt convins ca "raul" acesta nu rasare in mod "natural" din randul oamenilor. Raul este "plantat", cultivat -la propriu- si el. Daca imi ceri sa demonstrez ultimele spuse, recunosc ca nu am datele necesare.
.